Drept Bisericesc

( 10 Sinoade locale, 13 Sf. Părinţi. Sinodul de la din 256 Cartagina nu este inclus în cele 10. La acest sinod a dat un canon Sf. Ciprian al Cartaginei.

Forţa juridică a forţelor a legilor

- legea supremă este cea care a fost emisă de autoritatea superioară

- lege – actul emis de Parlament

- orice lege se raportează la Constituţie.)

Conceptul dreptului

Accepţiunile noţiunii drept:

- în limba română poate fi adjectiv, adv., subst., pronume.

- Termenul drept provine din adj. lat. directus, -a,-um- drept, direct, de-a dreptul, îndreptat), care l-a rândul său derivă de la participiul vb. dirigo, ere,

- i, um – a îndrepta, a ordona, a aranja, a îndruma. Însă subst. rom. drept în lb. lat. îi corespunde subst. jus, juris – drept, lege, judecată. Aceleiaşi fam. de cuv. îi aparţin şi subst. justitia, justitie – justiţie, dreptate, echitate;

Jussum, jussim – poruncă, ordin, lege.

Jurisdictio,-onis – jurisdicţie, autoritate

Jussio, jussionis – ordin, poruncă

toate derivă de la vb. jubeo – a porunci, a ordona, a declara, a îndemna, a sfătui.

În lb. rom. = dreptate şi justiţie

Într-o primă accepţiune cuv. drept desemnează o ştiinţă. Ştiinţa dreptului reprezintă ansamblu de noţiuni, concepte şi principii prin intermediul căruia dreptul poate fi gândit. Dreptul este în egală măsură artă şi tehnică. Ca ansamblu de norme care organizează viaţa în comunităţi dreptul este o tehnică a convieţuirii umane destinată să disciplineze schimburile şi să apere societatea de excese.

Regulile juridice impun obligaţii, oferă posibilitatea valorificării unor interese recunoscând capacitatea participării individuale în diferite relaţii, detaliind roluri şi statute ( de producător, cumpărător, locatar, de fiu, de părinte, etc.)

Curs 3 5.11.2008

Dreptul îmbină libertatea cu necesitatea

Necesitatea ca domeniu specific dreptului rezultă din chiar scopul general al vieţii sociale, scop prefigurat în ansamblu normele legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte aceea coordonare imperativă prin norme (despre care vorbea Max Weber) fiind premisa necesară a coexistenţei libertăţilor.

În afară acestei accepţiuni cuvântul drept semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra un anumit interes protejat prin lege. În diverse declaraţii asupra Drepturilor Omului se are în vedere o asemenea accepţiune a drepturilor individuale – acesta este dreptul subiectiv – el implică categorii de libertate.

Romanii făceau deosebire între norma agendi şi facultas agendi – dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. ( dreptul subiectiv – dreptul la viaţă etc.; dreptul obiectiv – ansamblul normelor legale).

În unele limbi există cuvinte deosebite pentru cele două accepţiuni :

- în engleză – law – desemnează dreptul obiectiv

- right – desemnează dreptul subiectiv

- în germană – reicht( de largă utilizare) – uneori pt. dreptul subiectiv se foloseşte berechtigung

- în franceză - de obicei dreptul pozitiv este redat prin scrierea cu majuscule Droit, iar cel subiectiv prin minuscule droit

În vorbirea curentă nespecializată oamenii au în vedere în special sensul de drept subiectiv.

Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat se numesc drept pozitiv. Un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară ( coerciţie statală) ca o îndreptăţire legitimă a unor instituţii special abilitate.

Pt ex. faceţi vreo deosebire între drept obiectiv şi drept pozitiv ?

Cuvântul drept mai este asociat ca adjectiv în aprecierile de natură morală. Om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc. În afara termenului drept se mai întrebuinţează şi termenul juridic.

Originea şi apariţia dreptului

Studiul conceptului drept implică cu necesitate viziunea istorică - originea dreptului

Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile dintre oameni dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.

Întrebarea care se pune este aceea de a şti dacă dreptul este indisolubil legat de societate de la primele ei forme primitive de organizare sau dacă apare ca şi statul doar la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului. Răspunsul este legat de modul în care este conceput dreptul. Este el doar apanajul statului sau în general orice grup social este capabil să formeze reguli juridice? Există un drept natural ideal anterior oricărei reguli pozitive şi care este neschimbat în esenţa sa?

(dacă ar fi doar apanajul statului ar fi un non sens pt. că Biserica nu ar putea da legi)

(Decalogul nu este o lege exclusiv juridică. El conţine legi morale. Legea de drept este inclusă în legea morală. Datoria faţă de Dumnezeu nu intră în drept. În drept întră legi ce reglementează relaţiile dintre oameni. Aici totul se raportează la celălalt. Pot face ce mă taie capul câtă vreme nu-l afectează pe celălalt