Drept Fiscal

CAPITOLUL VII

TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

(DREPTUL FISCAL)

7.1. Scurt istoric privind apariţia impozitelor şi a impunerii. Evoluţia fiscalităţii în epoca modernă.

Încă de la apariţia lor, impozitele şi fiscalitatea au făcut obiectul unor preocupări diferite, în primul rând în funcţie de dezvoltarea economico-socială a formaţiunilor statale şi de atitudinea acestora faţă de cheltuielile publice1.

Astfel, cheltuielile publice au caracterizat republicile antice greceşti şi statul antic roman, având drept principale destinaţii organele de conducere statală, întreţinerea şi înzestrarea formaţiunilor armate şi de ordine publică, construcţia şi înzestrarea corăbiilor de război, construirea unor drumuri şi lucrări de utilitate comunală, temple şi serbări religioase, cât şi serbările publice, deosebit de apreciate la acea vreme.

Întrucât, încă din perioada antică, impunerea era o prerogativă de conducere statală, acest drept revenea în exclusivitate, fie unor foruri legislative, fie unor conducători mai proeminenţi.

După cucerirea Daciei de către romani, administrarea finanţelor provinciei era coordonată de către procuratorul financiar al Daciei Superioare, apoi al Daciei Apulensis, cu sediul la Sarmisegetuza. Procuratorul financiar era numit din rândurile ordinului ecvestru şi se afla în subordinea legatului imperial. În Dacia Inferioară şi în Dacia Porolissensis, aceste atribuţii reveneau procuratorilor presidiali .

În perioada Evului Mediu, prerogativa instituirii impozitelor şi taxelor revenea fiecărui feudal local, cu posibilitatea acestuia de a o ceda unor nobili aflaţi în subordinea lor. Această cesiune avea fie caracterul unei recompense aduse nobilului suveran, fie purta forma compensării cheltuielilor unor formaţiuni armate amplasate la graniţe sau în alte locuri strategice. Totodată, cedarea dreptului de a încasa impozite şi taxe mai avea loc şi în folosul unor aşezări mânăstireşti.

Instituirea impozitelor a fost revoluţionată prin Magna Charta Libertatum din 1915, potrivit căreia era prohibită instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. În această perioadă, se percepea un impozit pe venit, diferenţiat pentru nobili, clerici şi ţărani. În perioada secolelor următoare s-au perceput impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, precum şi impozite indirecte, incluse în preţurile de vânzare ale sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri.

Numeroase surse bibliografice atestă o bogată activitate în organizarea fiscală din statele şi principatele române. Astfel, în perioada sec. XIV – XVI, în Ţara Românească şi Moldova, până la instaurarea regimului turco-fanariot, în calitatea sa de titular al lui dominium eminens, domnul era investit şi cu atributul de a percepe dări de la locuitorii ţării.

Având în vedere caracterul natural al economiei, până la prima jumătate a sec. XVI au predominat dările în natură şi în muncă, ulterior fiind înlocuite, în mare parte, cu dările în bani. Dările în natură sau dijmele domneşti, numite zeciuială în Ţara Românească şi deseatină în Moldova, se percepeau în cereale, vite, produse alimentare, peşte, miere etc. Dările în bani (impozitul personal), denumite iniţial dare sau dajdie, apoi bir, erau fixate şi percepute în funcţie de situaţia socială a persoanelor. Până în sec. XVI, erau scutite de aceste dări persoanele privilegiate, respectiv boierii, ulterior însă, au fost impuşi şi ei.

Impunerea fiscală avea loc prin sistemul cislei, potrivit căruia se stabilea o sumă ce se plătea de fiecare grup fiscal. Grupurile fiscale erau alcătuite după criterii economice, sociale, administrative, teritoriale sau de origine etnică.

Birul era perceput potrivit principiului răspunderii colective sau solidare. În măsura în care un membru al grupului fiscal nu putea plăti dările, răspunderea revenea întregii colectivităţi, începând cu rudele şi vecinii. Datorită acestei fiscalităţi excesive, mulţi ţărani fugeau, luând calea bejeniei, întreaga povară rămânând, potrivit sistemului cislei, în sarcina colectivităţii. Dacă întregul sat ajungea să nu poată plăti suma fixată, era aservit în contul datoriei. Odată cu inaugurarea regimului otoman, povara fiscală s-a accentuat.

Sistemul fiscal cunoaşte o adevărată modernizare prin repartizarea sarcinilor fiscale în funcţie de factorii economici şi geografici, instituirea unor grupuri fiscale identice (grupul de gospodării), generalizarea remunerării dregătoriilor.

Contribuabilii erau împărţiţi în două mari categorii, bresle şi birnici. În timp ce breslele se bucurau de un regim fiscal mai avantajos, ţăranii liberi şi clăcaşii, care formau clasa birnicilor, erau supuşi la plata tuturor dărilor, care constau în sume de bani, dijmărit pe stupi şi porci, oierit, vinărici etc..

Prima reformă cu adevărat revoluţionară a impozitării a avut loc după Revoluţia Franceză din 1789, „nici un cetăţean nu este dispensat de onorabila obligaţie de a contribui la acoperirea sarcinilor publice” însă, „condiţionat de consimţământul la aceste contribuţii.”

Această concepţie modernă a instituirii impozitelor cu „consimţământul contribuabililor” a fost preluată, treptat, atât de doctrina finanţelor publice moderne, cât şi de legislaţiile celor mai multe state contemporane. În practică, această concepţie liberală s-a aplicat doar în ceea ce priveşte competenţa exclusivă a parlamentelor de a institui impozite, taxe şi alte venituri bugetare.

România postrevoluţionară (Constituţia României, Legea privind finanţele publice etc.) a statuat rolul Parlamentului, ca unică putere legiuitoare şi organ de decizie în domeniul finanţelor publice, de a stabili şi de a aproba, prin lege, impozitele, taxele şi alte venituri ale statului. În mod excepţional, în împrejurări deosebite, competenţa legislativă în materie fiscală a fost delegată autorităţii executive, Guvernul fiind autorizat să stabilească şi să modifice impozite şi taxe într-un termen limitat, până la expirarea căruia reglementările respective trebuie supuse spre aprobare Parlamentului.

Potrivit dispoziţiilor. art. 53 din Constituţia României, „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice.”

O limită se regăseşte în aceea că sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, adică să fie subordonat unui principiu de echitate care să conducă la egalitatea de şanse, fapt ce exclude orice privilegiu ori discriminare, precum şi un principiu de justiţie socială, care corespunde caracterului social al statului (art. 3 alin. 1 din Constituţie), având în vedere necesitatea protecţiei categoriilor defavorizate.

Fundamental în actuala politică fiscală a României este utilizarea structurii impozitelor în scopul creşterii şi stabilităţii economice.

Aceste concepte utilitariste, care orientează legiferarea impozitelor în sensul stimulării iniţiativei particulare şi a creşterii economice, sunt preluate din politica fiscală comunitară, conform interesului şi necesităţilor practice ale formării şi dezvoltării pieţei comune în spaţiul geografic european. Această politică urmăreşte, pe plan fiscal, crearea şi consolidarea unei „pieţe comune fiscale”, prin aplicarea unor reglementări juridice fiscale comune, prin care se pot evita orice conflicte şi orice discriminări între sistemele fiscale naţionale legiferate în statele membre ale Comunităţii Europene. În acest context, au fost parcurşi o serie de paşi importanţi şi în politica fiscală românească, cum ar fi adoptarea tarifului vamal al României la noile condiţii din economia de piaţă, o legislaţie liberală în ce priveşte regimul vamal, impozitul pe venitul global etc., adoptarea Codului fiscal şi a celui de procedură fiscală, ca acte unificatoare a întregii legislaţii în domeniu, cu reale tendinţe de armonizare a legislaţiei fiscale române cu cea comunitară.

7.2. Definiţia şi trăsăturile impozitelor.

Definiţia legală a impozitului, potrivit dispoziţiilor. art. 2 pct. 29 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, este aceea de „prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general”.

Numeroase altele citate în literatura de specialitate, reflectă următoarele caracteristici esenţiale ale impozitului:

a) Forma pecuniară a impozitului.

Spre deosebire de statele sclavagiste şi feudale, unde impozitarea avea loc preponderent în natură (având în vedere şi caracterul natural al economiei acestor state), în statele moderne şi contemporane, impozitul a devenit o contribuţie bănească (pecuniară).Excepţiile de la această regulă sunt rare.