Drept Internațional Public

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE

§1. DEFINITIA DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Societatea internationala a fost definita ca acea comunitate a statelor suverane care intra în raporturi juridice unele cu altele. Daca în perioada clasica a dreptului international (sec. al XIX-lea si începutul sec. al XX-lea), participarea la societatea internationala era un privilegiu al statelor, în timpurile moderne aceasta societate s-a îmbogatit însa si cu alte elemente: organizatiile internationale interguvernamentale, organizatiile internationale non-guvernamentale si chiar individul, ca actor în relatiile internationale.

Dreptul international public a fost definit ca "acel corp de reguli obligatorii din punct de vedere juridic pentru state în relatiile dintre acestea". Un alt autor defineste dreptul international public pornind de la elementele sale esentiale: "un ansamblu de norme juridice chemate sa reglementeze raporturile dintre state si celelalte subiecte ale dreptului international, norme create de aceste subiecte pe baza acordului lor de vointa."

§2. TRASATURILE SPECIFICE SI NATURA DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

A. Modul de elaborare a normelor

B. Modul de aplicare a normelor

C. Modul de control al respectarii normelor

D. Modul de sanctionare a încalcarii normelor

E. Natura consensuala a dreptului international public

§3. DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC SI DREPTUL INTERN

Doctrina dreptului international public a creat o celebra controversa în jurul problemei relatiei dintre dreptul international public si dreptul intern: controversa dintre monism si dualism. Întrebarea fundamentala de la care a pornit aceasta dezbatere teoretica a fost: exista una sau doua ordini juridice – interna si internationala?

Potrivit teoriei moniste, reprezentate de juristi faimosi ca Hersch Lauterpacht, Lassa Oppenheim, Georges Scelle, Hans Kelsen, dreptul este o structura unitara, instituind o singura ordine normativa, în care dreptul international si dreptul intern îsi ocupa fiecare un loc stabilit.

Teoria dualista propune ideea existentei a doua ordini juridice distincte, având obiecte de reglementare distincte si subiecte distincte.

În dreptul international contemporan si în practica statelor, remarcam urmatoarele dezvoltari ale raporturilor dintre dreptul international si dreptul intern, care dovedesc tot mai accentuata tendinta spre influentare reciproca a celor doua ordini juridice:

a) art. 46 al Conventiei de la Viena privind dreptul tratatelor, care prevede ca un stat nu se poate prevala de faptul ca consimtamântul sau la încheierea unui tratat a fost exprimat cu violarea unei dispozitii a dreptului sau intern privitoare la competenta de a încheia tratate, cu exceptia cazului când este vorba despre o violare vadita si a unei dispozitii interne de o importanta fundamentala;

b) conferirea, de catre state, de efecte directe în dreptul intern ale unor tratate internationale (de exemplu, art. 11 al Constitutiei României);

c) recunoasterea prioritatii fata de dreptul intern a unor prevederi ale dreptului international, în mod special a celor privind drepturile omului (de exemplu, art. 20 al Constitutiei României).

d) crearea unor ordini internationale sui generis, cel mai elocvent exemplu fiind cel al Uniunii Europene, care tinde tot mai mult spre o îmbinare a trasaturilor unui sistem international cu cele ale unui sistem constitutional.

§4. REPERE ÎN DEZVOLTAREA ISTORICA A DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Pacea din Westfalia (1648) a inaugurat "o noua era" în relatiile interstatale, punând capat perioadei de conflict între cei doi poli de autoritate existenti anterior: Papa – conducatorul Bisericii Catolice si Împaratul – conducator al Sfântului Imperiu Roman, conflict caruia îi corespundea un conflict între doua sisteme de drept: cel bisericesc si cel laic, între care un drept international nu îsi putea gasi locul.

Tratatul de la Paris din 26 septembrie 1815 a instituit Sfânta Alianta dintre Austria, Rusia si Prusia, proclamând datoria statelor de a se ajuta reciproc în scopul mentinerii religiei, pacii si justitiei, ca membri ai aceleiasi "familii crestine". Un al doilea tratat, încheiat tot la Paris, la 20 noiembrie 1815, instituia o alianta militara între marile puteri, introducând un sistem de securitate colectiva si un nou mod de solutionale a problemelor politice, prin metode diplomatice si mai ales prin "diplomatia multilaterala".

În perioada situata între prima jumatate a sec. al XIX-lea si prima jumatate a sec. al XX-lea, asistam la dezvoltarea dreptului international clasic, pe urmatoarele coordonate:

a) distinctia, în procesul de elaborare a normelor de drept international, dintre marile puteri si statele mici;

b) instituirea unor sfere de influenta ale marilor puteri;

c) impunerea unor principii generale si speciale ale dreptului international, dintre care: suveranitatea si egalitatea statelor, principiul libertatii de navigatie;

d) emergenta dreptului umanitar, odata cu crearea Comitetului Crucii Rosii, în 1864 si cu adoptarea primelor instrumente juridice în materie;

e) instituirea unor reguli privind relatiile diplomatice si consulare si privind neutralitatea unor state;

f) unele încercari de a limita dominatia marilor puteri au avut loc la începutul sec. al XX-lea. De exemplu, clauzele introduse în unele contracte de concesiune încheiate de statele latino-americane cu cetateni ai statelor occidentale, prin care acestia din urma renuntau la dreptul de a se prevala de protectia juridica si diplomatica a statului lor în caz de conflicte rezultate din contractele respective si acceptau ca diferendul sa fie solutionat de instantele locale (asa-numita doctrina Calvo, dupa numele juristului argentinian Calvo).

g) primele preocupari în domeniul drepturilor omului, în cadrul luptei împotriva sclaviei.

Primul razboi mondial a constituit un punct de rascruce al societatii internationale si al dreptului international.