Elemente de Drept Administrativ

• Capitolul I Dreptul administrativ - ramură a dreptului public

1. Delimitări de conţinut

Analiza puterii politice a sferei şi modalităţilor sale de manifestare, a raporturilor dintre exercitarea puterii instituţionalizate şi libertatea de acţiune a individului a reprezentat o preocupare esenţială pentru fondatorii gândirii politice şi juridice moderne. Dar, problemele legate de caracterul public şi privat al scopurilor individului au intrat în sfera de preocupare a gânditorilor încă din antichitate, îndeosebi prin scrierile lui Platon (“Republica”) şi Aristotel (“Politica”), unde se pledează pentru o formă de guvernământ care să evite ceea ce mult mai târziu Tocqueville şi J.S. Mill numeau “tirania majorităţii”, dar şi prin ideile prezumate de Pericle şi alţi reprezentanţi ai Marii Generaţii (ex. Polybius sau fondatorii dreptului privat roman). Ideea pronunţată de Aristotel cu privire la guvernământul mixt (“politeia”), prin care dorea să evite posibilitatea concentrarii puterii de către o singură persoană, aplicată apoi de Polybius în analiza specificului guvernământului din republica romană, revine în analizele lui J. Locke (care distinge între puterea legislativă, puterea executivă şi puterea federativă) şi este consacrată de către Ch. Louis de Montesquieu în “Despre spiritul legilor”. Abandonând limbajul specific dreptului natural, prin care Hobbes şi Locke căutau argumente pentru demonstrarea legitimării puterii politice, Montesquieu porneşte de la putere către libertatea individuală, căutând mecanismele de limitare a acesteia spre a se asigura posibilitatea de manifestare a libertaţii. Soluţia pentru evitarea abuzului de putere o reprezintă, la Montesquieu, limitarea puterii prin putere, el consacrând astfel, principiul separării puterii în stat, principiu conform căruia cele trei puteri – legislativă, executivă şi judecătorească – deţinute de organe speciale ale statului – se contraponderează şi controlează reciproc.

Se pune o întrebare: este legitimă critica vehementă pe care o realizează J.J. Rousseau principiului separaţiei puterilor, critică prin care diviziunii puterilor îi opune unicitatea întemeiată în suveranitatea emanată de la popor? Nu, întrucât principiul separaţiei puterilor nu vizează existenţa a trei puteri absolut autonome, ci exercitarea unor atribute ale puterii suverane de către organisme speciale ale statului, organisme care-şi controlează şi contraponderează activitatea (vezi: Adrian Gorun, “Libertatea - concept şi realitate”, Cluj, 2002).

Prezentăm, cu titlu de exemplu, aspecte legate de cadrul constituţional actual care face posibilă aplicarea principiului separaţiei puterilor:

- art. 85(1) din Constituţie: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament” – rolul puterii legislative în desemnarea executivului;

- art. 132 din Constituţie stipulează că organismul Consiliului Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de “4 ani, de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţa comună”;

- alegerile pentru Preşedinte şi Parlament – conform Legii electorale – se realizează sub controlul unei comisii centrale electorale, desemnată prin tragere la sorţi, dintre membrii (judecători) – Curţii Supreme de Justiţie;

- Guvernul instrumentează proiectele legislative;

- în temeiul art. 114 din Constituţie, Parlamentul împuterniceşte Guvernul să adopte ordonanţe în limitele şi condiţiile prevăzute în Legea de abilitare;

- instanţele judecătoreşti sunt obligate, în soluţionarea cauzelor, aflate pe rol, să aplice legea;

- organele administraţiei de stat îşi desfăşoară intraga activitate pe baza şi în scopul executării legilor;

- actele autorităţilor administraţiei publice sunt supuse controlului (din perspectiva legalităţii lor), exercitat de organele judecătoreşti;

- Curtea Constituţională poate pronunţa decizii de neconstituţionalitate a unor legi, H.G., O.U. sau articole din acestea etc.;

Din aceste exemple, rezultă că formele de colaborare şi control al activităţii celor trei

puteri în stat nu influenţează (cel puţin teoretic), exercitarea principiului separaţiei puterilor în stat ci, demonstrează că, în aplicarea acestui principiu, puterile în stat sunt egale şi trebuie să fie neprivilegiate, iar funcţionarea lor în contextul acestui mecanism, asigură exprimarea suveranităţii şi statului de drept.

Normele de drept care reglementează organizarea, atribuţiile şi actele juridice pe care le adoptă sau emit organele statului ce realizează sarcinile şi competenţele celor trei puteri constituie dreptul public. Aceste norme sunt sistematizate în ramurile dreptului public:

- dreptul constituţional – ca ansamblu al normelor de drept privitoare la organizarea interioară a statului şi de guvernare a raporturilor statului cu persoanele fizice şi juridice;

- dreptul administrativ – ansamblu al normelor de drept ce reglementează organizarea şi activitatea organelor puterii executive, inclusiv raporturile acestor organe cu persoanele fizice şi juridice;

- dreptul financiar – ca ansamblu al normelor de drept ce reglementează modul de realizare a veniturilor bugetului de stat şi ale bugetelor locale, destinaţia cheltuielilor bugetului public – bugetul de stat şi bugetele locale;

- dreptul penal – constituit din normele de drept prin care se protejează valorile fundamentale lezate prin fape incriminate ca imfracţiuni;

- dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal – ca ramuri de drept, constituite din norme juridice ce reglementează organizarea, competenţele şi activitatea instantelor judecătoreşti;

- dreptul internaţional public – ca totalitate a normelor ce reglementează raporturile unui stat cu alte state.

Această clarificare nu are ca scop elaborarea unor definiţii riguroase pentru fiecare

ramură de drept, ci prezintă importanţă din următoarele puncte de vedere:

a) demonstrează relaţia dintre diversitatea normelor de drept şi pluralitatea ramurilor dreptului;

b) identifică relaţia putere – ramură de dret.

Astfel, dreptul constituţional şi dreptul internaţional public corespund puterii legislative;dreptul administrativ şi dreptul financiar – puterii executive;dreptul penal, dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil – puterii judecătoreşti;

Celelalte norme de drept reglementează raporturile dintre persoanele fizice şi juridice:

ele constituie dreptul privat cu subramuri, precum: dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul comercial, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul internaţional privat.