Protecția drepturilor omului în dreptul internațional contemporan

Până la cel de al doilea război mondial problemele drepturilor omului au fost

tratate în mod fragmentar, in domenii limitate- interzicerea sclavajului,

protectia victimelor conflictelor armate, protectia minoritătilor, unele norme

privind protectia drepturilor în domeniul muncii.

Drepturile si libertătile fundamentale ale omului au devenit obiectul

unor reglementări cu caracter global si au cunoscut o evolutie fără precedent

în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Condamnarea unanimă a încălcărilor masive si grave ale drepturilor

cele mai elementare ale omului, în perioada premergătoare si în timpul celui

de al doilea război mondial, a determinat un puternic curent de opinie în

directia unor reglementări cuprinzătoare si universale, a creării unui cadru de

colaborare internatională în domeniul drepturilor omului.

Carta Organizatiei Natiunilor Unite, adoptată la 26 iunie 1945,

reafirma credinta popoarelor în demnitatea si valoarea fiintei umane si

stabilea ca obiectiv al Organizatiei, în acelasi timp cu mentinerea păcii si

securitătii, înfăptuirea colaborării în promovarea si încurajarea respectării

drepturilor si libertătilor fundamentale fată de toate persoanele, fără

deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Pe baza unor hotărâri ale puterilor coalitiei antifasciste, la sfârsitul

războiului au fost create Tribunalul militar international de la Nurnberg si

cel de la Tokio, ca si alte tribunale pentru judecarea crimelor comise în

timpul războiului; principiile si normele pe care au fost întemeiate statutele

si hotărârile adoptate de ele au fost reafirmate si consacrate într-un document

unic, rezolutia 95(I) din 11 decembrie 1946 a Adunării generale a ONU, care

va influenta alte dezvoltări în acest domeniu.

Prevederile Cartei ONU în domeniul drepturilor omului au un caracter

general; ele nu specifică drepturile si libertătile omului si nici natura

obligatiilor asumate de state. Pentru prima dată, însă, problematica

drepturilor omului a fost acceptată ca obiect al cooperării dintre state.

1.Documentul care marchează începutul unei noi etape în acest

domeniu este Declaratia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10

decembrie 1948 de Adunarea generală a ONU.

Declaratia Universală reprezintă o combinatie unică a drepturilor

civile, politice, economice si culturale, sub semnul constant al egalitătii si

nediscriminării. Ea a fost concepută ca un standard comun al omenirii;

numeroase din prevederile ei au fost preluate si dezvoltate în tratate cu

vocatie de universalitate sau cu caracter regional. De aceea, prevederile

Declaratiei trebuie să fie evaluate în prezent împreună cu tratatele adoptate

ulterior si cu practica dezvoltată în aplicarea lor.

Unele din aceste tratate se referă la condamnarea si reprimarea unor

încălcări grave ale drepturilor omului. Astfel, Conventia pentru prevenirea si

reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea generală a ONU la 9

decembrie 1948, confirmă că genocidul este o crimă de drept international, îl

defineste (uciderea membrilor unui grup, atingerea gravă adusă integritătii

lor fizice sau mentale, supunerea lor la conditii de existentă care aduc la

distrugerea lor, măsuri de împiedicare a nasterilor si transferul fortat de copii

de la un grup) si prevede pedepsirea actelor de genocid, ca si a întelegerii cu

scopul de a-l comite, a incitării directe si indirecte la acesta, a tentativei si

complicitătii. Părtile contractante se angajează să pedepsească penal orice

persoană vinovată de asemenea fapte si pot sesiza organele competente ale

ONU pentru a se lua măsuri pe plan international.

Conventia suplimentară privind abolirea sclavajului, a traficului de

sclavi si a institutiilor si practicilor analoge sclavajului, încheiată la Geneva

la 7 decembrie 1956, dezvoltând dispozitii ale Conventiei din 1926, prevede

că fapte cum sunt transportul si traficul de sclavi, mentinerea în sclavie,

aducerea altor persoane într-o asemenea stare, ca si practici similare, ca

aservirea pentru datorii, servajul , transmiterea de femei si copii altor

persoane contra cost, trebuie complet abolite , iar cei ce le comit sau sunt

complici să fie pedepsiti penal. Statele părti se angajază să coopereze între

ele si cu ONU, în vederea aplicării prevederilor Conventiei.

Conventia internatională asupra eliminării si reprimării crimei de

apartheid, adoptată de Adunarea generală la 30 noiembrie 1973, declară că

apartheidul este o crimă contra umanitătii si că actele inumane rezultând din

politicile si practicile de acest gen constituie crime, iar organizatiile,

institutiile si persoanele care le comit sunt considerate criminali. Statele

participante se angajează să ia toate măsurile legislative si altele, pentru a

împiedica producerea unor asemenea fapte si să ia măsuri legislative,

judiciare si administrative pentru a urmări, judeca si pedepsi persoanele

vinovate de comiterea lor.