Rolul misiunilor diplomatice în activitatea diplomatică internațională

INTRODUCERE

De-a lungul timpului, diplomaţia a fost asociată eforturilor statelor de a reglementa litigiile şi conflictele dintre ele, de a-şi apăra şi promova interesele pe calea tratativelor şi de a întreţine şi dezvolta relaţii paşnice.

Cuvântul "diplomaţie" este folosit în mai multe sensuri.

Astfel, termenul poate fi întrebuinţat pentru a desemna politica externă, atât poziţia intenţională a unui stat (noţiunea de diplomaţie fiind sinonimă cu cea de politică externă), fie în sens genetic (diplomaţia franceză, diplomaţia germană), fie într-un sens care este dat de un anumit element specific - cu privire la o regiune geografică (diplomaţia Orientului Mijlociu, diplomaţia europeană), ori o epocă (diplomaţia tradiţională sau diplomaţia modernă) sau cu privire la o metodă (diplomaţia războiului).

În unele limbi, inclusiv în limba română, noţiunea de diplomaţie este folosită pentru a desemna un organ de stat, iar cel de al treilea sens al diplomatiei este cel la care recurgem pentru a denumi funcţiile îndeplinite de un diplomat, activitatea desfăşurată de acesta, etc.

Termenul de diplomaţie îşi are originea la grecii antici, etimologic cuvântul "diplomaţie" revenind de la grecescul "diploo" ("dublez") care desemna acţiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de imputernicire sau recomandare trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă.

Purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat, iar activitatea desfăşurată de el s-a numit diplomaţie.

Deşi practicată ocazional de şcoli şi trimişi plenipotenţiari ai comunităţilor şi conducătorilor acestora înca din vremurile străvechi, o diplomaţie constituită ca activitate instituţionalizată, antrenând un număr de persoane consacrate acestei profesiuni, apare odată cu înfiinţarea primelor misiuni diplomatice cu caracter permanent (în anul 1455, la Geneva).

Totuşi, cuvintele care desemnează profesiunea diplomaţilor au apărut mai târziu decât diplomaţii ca atare.

Republicile italiene nu foloseau cuvintele "ambasadă", "diplomat", "diplomaţie", iar Machiavelli, Kaunitz, Meternich, precum şi alţi diplomaţi de renume mondial au practicat diplomaţia înainte de a se numi diplomaţi .

Odată cu dezvoltarea misiunilor permanente a devenit necesară apariţia unei categorii noi de reprezentanţi ai statului pe plan extern, care erau numiţi diplomaţi, însă termenii de "diplomat" şi de "diplomaţie" au intrat în uzul general abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.

La sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, noţiunea de "diplomat" şi cea de "diplomat de carieră" a început să fie utilizată pentru a desemna persoanele consacrate în exclusivitate muncii diplomatice - "diplomatic body" reprezentând corpul de ambasadori trimişi şi funcţionari ataşati la misiunile străine, iar "diplomatic service" ramura serviciului public care asigură personal pentru misiunile din străinătate.

Diplomatul reprezintă ţara în relaţiile bilaterale şi multilaterale, duce tratative, încheie tratate internaţionale, studiază problemele vieţii internaţionale şi informează guvernul său asupra constatărilor şi activităţii sale, în calitate de reprezentant al statului bucurându-se de imunităţi şi privilegii diplomatice când se află în străinătate.

În limba română, "diplomaţie" ca termen de drept internaţional şi de politică externă, îl intâlnim spre sfârşitul secolului al XIX - lea, împrumutat din limba franceză, iar în sensul de document, în accepţiune veche, îl întâlnim în "Hronicul româno-moldovlahilor" al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII -lea.

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

I.1ASPECTE GENERALE PRIVIND DIPLOMAŢIA

Organizarea şi desfăşurarea activităţii diplomatice au trebuit să fie, de-a lungul timpului, reglementate: unele dintre aceste reguli au rămas în studiul de uzanţe diplomatice, aplicarea lor făcându-se pe baza curtoaziei internaţionale (comitas gentium), iar altele au căpătat caracter de norme juridice: "Acest ansamblu de reguli care s-au format şi se aplică cu privire la desfăşurarea activităţii diplomatice constituie acea ramură a dreptului internaţional care se numeste dreptul diplomatic" .

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate de organe interne ale statelor, ca şi de organe externe ale acestora, misiunile diplomatice permanente şi misiunile diplomatice ad-hoc, precum şi anumite laturi ale activităţii conferinţelor şi organizaţiilor internaţionale.

Deci, dreptul diplomatic reprezintă ansamblul de reguli aplicabile relaţiilor diplomatice, astfel că avem în vedere numai relaţiile dintre state, adică ceea ce numim diplomaţia bilaterală, deşi dreptul diplomatic s-ar putea extinde şi asupra relaţiilor stabilite între state cu ocazia trimiterii sau primirii unei misiuni speciale sau în cadrul unei conferințe sau organizaţii internaţionale, care sunt relaţii diplomatice cu un element de specificitate.