Dreptul european al muncii - organizații și norme juridice

1.1. Noțiunea dreptului internațional al muncii

Dreptul internaţional al muncii reprezintă totalitatea normelor elaborate de organismele internaţionale cu atribuţii în acest domeniu - în primul rând Organizaţia Internaţională a Muncii precum şi Consiliul Europei şi Uniunea Europeană - ce vizează îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale salariaţilor, precum şi raporturile dintre angajaţi şi patroni.

În stadiul actual al societății contemporane problemele muncii nu se mai rezolvă în cadrul naţional al fiecărui stat; normele internaţionale au un rol din ce în ce mai important, şi nici o ţară a lumii civilizate nu le poate ignora. Importanţa dreptului internaţional al muncii capătă noi valenţe în prezent, în condiţiile în care organismele competente fac eforturi pentru eliminarea lacunelor din legislaţiile statelor şi a deosebirilor dintre ele, pentru asigurarea unui minim de drepturi şi libertăţi cetăţenilor tuturor ţărilor lumii.

Dreptul internaţional al muncii, în sens larg, cuprinde normele Organizaţiei Internaţionale a Muncii, precum şi, în ceea ce priveşte ţara noastră, normele elaborate de Consiliul Europei şi Uniunea Europeană.

Din acest din urmă motiv se vorbeşte de dreptul european al muncii „constituit din ansamblul normelor juridice adoptate de instituţiile europene referitoare la relaţia de muncă şi securitatea socială” .

Dar, şi alte organisme internaţionale, fără a-şi propune să reglementeze de sine stătător probleme ale muncii, au elaborat, în timp, norme ce au reflexe în această materie, în special Organizaţia Naţiunilor Unite, precum şi alte organizaţii regionale, de exemplu, Liga Arabă şi Organizaţia Unităţii Africane. Norme ale dreptului internaţional al muncii se regăsesc şi în tratatele bilaterale încheiate de diverse state.

În sens restrâns, dreptul internaţional al muncii cuprinde normele (convenţiile şi recomandările) Organizaţiei Internaţionale a Muncii .

Dreptul internaţional al muncii se deosebeşte atât de dreptul internaţional public, cât şi de dreptul internaţional privat.

Dreptul internaţional public reglementează raporturile dintre subiectele dreptului internaţional, în principal dintre state ;

Dreptul internaţional privat „reprezintă totalitatea normelor care soluţionează conflictul de legi ori conflictul de jurisdicţii, precum şi cele privind condiţia juridică a străinului” .

Dreptul internaţional al muncii – alcătuit din totalitatea normelor elaborate de organismele internaţionale cu atribuţii în acest domeniu, în primul rând Organizaţia Internaţională a Muncii, Consiliul Europei şi Uniunea Europeană – priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale salariaţilor, raporturile dintre angajaţi şi patroni .

Dreptul internaţional al muncii se deosebeşte de dreptul internaţional public şi prin aceea că, deşi creat şi aplicat prin voinţa statelor, se manifestă ca realitate numai ca urmare a aplicării sale în legislaţia internă .

Dreptul internaţional al muncii, aşadar, nu este un „drept mondial”, constituit din norme universal valabile în orice stat şi orice zonă geografică. Într-adevăr, normele organismelor internaţionale menţionate nu produc efecte prin ele însele, ci numai, în principiu, ca urmare a ratificării lor de statele membre şi a transpunerii în legislaţia internă.

1.2. Obiectul dreptului internațional al muncii

Dreptul internaţional al muncii, în esenţă, se caracterizează prin aceea că este internaţional prin izvoarele sale (ele provin de la organisme internaţionale – Organizaţia Internaţională a Muncii, instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite în problemele muncii şi securităţii sociale, Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, organisme regionale cu largi atribuţii, inclusiv în problemele menţionate) şi intern prin obiectul său (pentru că el este destinat unui anumit domeniu de activităţi interne ale statelor şi anume reglementarea relaţiilor sociale de muncă).