Recursul

RECURSUL

Secţiunea I - Noţiuni introductive privind recursul

Recursul este o cale de atac parţial devolutivă şi excepţional extensivă, care poate fi exercitată împotriva hotărârilor date fără drept de apel, împotriva hotărârilor pronunţate în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, împotriva hotărârilor altor organe cu activitate jurisdicţională. Recursul este o cale de atac parţial devolutivă sau, cu alte cuvinte, limitată numai la efectuarea controlului judiciar în drept asupra judecăţii efectuată de instanţa sau organul de jurisdicţie a cărei hotărâre se atacă. Recursul poate deveni şi extensiv, aceasta evident în mod excepţional, dacă se dispune casarea şi cauza se va rejudeca în fond în totalitatea ei, adică în fapt şi drept de către instanţa de recurs.

Recursul se situează în categoria căilor extraordinare de atac fără a implica în esenţa sa o reluare a judecăţii. Este de reţinut că, în principiu, calea de atac a recursului se exercită împotriva hotărârilor definitive susceptibile de a fi supuse executării silite. Drept urmare, în cazul exercitării sale, executarea silită a hotărârii atacate, prin efectul legii sau la cererea părţii interesate, este sau poate fi suspendată (art. 300 C. proc. civ.). Cât priveşte controlul judiciar propriu-zis, care urmează a fi efectuat în urma exercitării căii de atac a recursului, reţinem că este limitat în principal numai la chestiuni de drept. Aceasta pe motiv că judecarea în fapt a cauzei a parcurs deja două grade de jurisdicţie: judecata în primă instanţă şi judecata în apel.

Recursul este o cale de atac, ce implică o desfăşurare normală a procesului civil, în sensul că se efectuează într-un termen fix şi scurt şi împiedică totodată ca hotărârea atacată să devină irevocabilă. Este de reţinut totodată că recursul nu provoacă un control integral din partea instanţei de recurs, ci numai un control parţial adică numai în drept. Semnalăm că, potrivit art.314 C.proc.civ., instanţa supremă de recurs hotărăşte asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deplin stabilite.

Secţiunea a II-a - Elementele recursului

1. Obiectul recursului. Obiectul recursului este constituit din hotărârile susceptibil de a fi controlate de instanţele superioare în ceea ce priveşte legalitatea lor prin intermediul acestei căi de atac. In acest sens, trebuie să avem în vedere şi să reţinem care sunt hotărârile ce pot fi atacate şi, respectiv, pe cele care nu sunt susceptibile de a fi atacate prin intermediul recursului.

In art. 299 din C. proc. civ. se prevede că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege, sunt supuse recursului.

Având în vedere definiţia recursului putem preciza că, dintre hotărârile judecătoreşti care pot forma obiectul recursului, trebuie menţionate în primul rând hotărârile pronunţate în apel, indiferent de soluţia la care s-a oprit instanţa de apel.

Observăm că recursul nu poate fi exercitat trecând peste calea de atac a apelului, concluzia desprinsă şi din prevederile art. 377 din C. proc. civ. care arată că hotărârile date în prima instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sunt nu numai definitive (nesusceptibile de apel), ci şi irevocabile (nesusceptibile de recurs).

In anumite cazuri, legea suprimă dreptul de apel, astfel încât hotărârile ce urmează a fi pronunţate sunt susceptibile numai de recurs. De exemplu: hotărârile prin care se rezolvă conflictele de competenţă – art. 22 alin. ultim C. proc. civ.; hotărârea de expedient – art. 273 din C. proc. civ.)

In unele situaţii, în care instanţele judecătoreşti exercită un control al unor acte cu sau fără caracter jurisdicţional, care emană de la organele care nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti, legea prevede că hotărârile sunt definitive. Cum prin hotărâre definitivă se înţelege acea hotărâre care nu poate fi atacată cu apel dar care este susceptibilă de recurs, ar însemna că şi aceste hotărâri fac obiectul recursului.

Hotărârile pronunţate într-o contestaţie în anulare sunt supuse recursului numai dacă şi hotărârea ce a format obiectul contestaţiei în anulare ar fi fost susceptibilă de a fi atacată cu recurs (art. 320 alin. 3 C. proc. civ.).

De asemenea, dacă hotărârea ce a format obiectul revizuirii este susceptibilă de recurs, atunci şi hotărârea pronunţată în revizuire este supusă recursului, însă când s-a cerut revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, calea de atac a recursului este deschisă numai dacă hotărârea ce a încălcat puterea de lucru judecat este o decizie a unei instanţe de apel, nu şi atunci când este o sentinţă de primă instanţă.

Şi hotărârea pronunţată într-o contestaţie la titlu este susceptibilă de exerciţiul recursului dacă s-a solicitat lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului unei hotărâri pronunţate în apel. Hotărârile pronunţate în contestaţiile la executare propriu-zisă sunt de asemenea susceptibile de recurs.