Bazele Analizei Economico-Financiare

Capitolul 1

BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

1.1. NECESITATEA ŞI TIPURILE ANALIZEI

Încă de la începuturi, cunoaşterea fenomenelor şi proceselor din natură şi societate a impus, într-o formă mai simplă sau mai complexă, necesitatea analizei. Analiza reprezintă o metodă de cunoaştere bazată pe descompunerea fenomenului, a întregului, în părţile sale componente, în elementele sale constitutive, după care se studiază fiecare parte componentă, se stabilesc relaţiile de cauzalitate, se determină factorii care le generează, se formulează concluziile cu privire la mersul activităţii viitoare.

Obiectul descompunerii pe elemente sau factori îl poate constitui un rezultat sau o modificare a rezultatului faţă de o bază de comparaţie.

În primul rând, obiectul analizei poate fi exprimat prin relaţia:

şi avem de-a face cu o analiză structurală prin care un fenomen este descompus pe elementele sale componente. De exemplu, poate fi supus analizei rezultatul total al exerciţiului, care, potrivit Contului de Profit şi Pierderi, se descompune pe următoarele componente: rezultat din exploatare, rezultat financiar şi rezultat extraordinar. Ponderea deţinută de fiecare element component ne oferă o imagine asupra surselor de obţinere a profitului, ca şi asupra posibilităţilor de menţinere a lor în viitor.

În cel de-al doilea caz, obiectul analizei îl constituie modificarea nivelului rezultatului faţă de o bază de comparaţie.

unde: X1 – nivelul realizat al indicatorului ce se compară;

X0 – nivelul folosit drept bază de comparaţie.

Avem de-a face cu o analiză cauzală prin care o asemenea modificare este explicată pe seama factorilor de influenţă.

Ca un corelativ al analizei apare sinteza, prin care se realizează reunirea părţilor, a elementelor unui fenomen într-un tot unitar. În timp ce analiza presupune o dezmembrare a unui rezultat, sinteza vizează o examinare a elementelor în unitatea lor. Caracterizarea deplină a unei activităţi sau fenomen, necesită îmbinarea într-o unitate a analizei cu sinteza, ca mijloace ale cunoaşterii.

Cerinţele sporirii eficienţei acestei metode de cercetare au impus apariţia unor tipuri de analiză în diverse domenii de activitate, inclusiv în domeniul economic.

Totodată, creşterea gradului de complexitate a activităţii economice a oricărei întreprinderi, în contextul mecanismului pieţei, are implicaţii profunde asupra procesului de conducere, care nu se mai poate realiza pe bază de rutină, ci pe o studiere atentă a realităţii care să permită adoptarea unor decizii corespunzătoare.

Prin esenţa sa, activitatea de conducere, indiferent de nivelul la care se desfăşoară şi de domeniul de activitate, necesită cunoaşterea întregului complex de cauze şi factori care generează o anumită stare, fapt care se realizează prin intermediul analizei în domeniul economic.

Analiza fenomenelor economice este deosebit de complexă, această trăsătură fiind justificată de următoarele caracteristici:

- acelaşi efect poate fi generat de mai multe cauze;

- complexitatea şi intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului obţinut, ci şi diferite stări calitative ale acestuia;

- în fenomenul analizat putem întâlni însuşiri pe care nu le regăsim în nici un element component al acestuia;

- esenţial în analiza din domeniul economic îl constituie luarea în considerare a relaţiilor structural-funcţionale şi a celor cauză-efect;

- în realitatea obiectivă, însuşirile esenţiale se combină cu cele neesenţiale, secundare sau întâmplătoare;

- în analiza fenomenelor economice fiind exclusă posibilitatea unor experienţe pure de laborator, un rol esenţial îl joacă puterea de abstracţie şi gândirea logică a cercetătorului, ceea ce permite stabilirea corectă a factorilor de influenţă şi a sistemului de legături cauzale dintre fenomenele studiate.

Analiza economico-financiară reprezintă un instrument eficace la dispoziţia factorilor de decizie din întreprindere care permite diagnosticarea stării de performanţă şi echilibru financiar al întreprinderii la încheierea exerciţiului, propunându-şi să stabilească punctele tari şi punctele slabe ale gestiunii financiare, în vederea elaborării strategiei de menţinere şi dezvoltare a întreprinderii. De asemenea, ea poate face obiectul preocupărilor partenerilor economici şi financiari-bancari ai firmei, în vederea fundamentării unor posibile acţiuni de cooperare cu respectiva întreprindere.

Obiectivele analizei economico-financiare sunt deosebit de complexe, acestea decurgând din varietatea de poziţii ocupate de cei care o realizează şi ca o consecinţă, din diversitatea de puncte de vedere şi de informaţii la care au acces.

Când problema analizei este pusă din interiorul firmei (analiză economico-financiară internă), ea se adresează managerilor, acţionarilor sau salariaţilor şi are ca obiectiv, detectarea unor eventuale situaţii de dezechilibru financiar, în scopul identificării originii şi cauzelor care le-au generat şi al stabilirii măsurilor de remediere. Întrucât se bazează pe întregul sistem de informaţii privind activitatea firmei, analiza internă abordează probleme privind: dimensiunea şi structura patrimoniului, performanţele, riscul şi furnizează informaţiile necesare pentru adoptarea deciziilor de gestionare a întreprinderii.

Când problema analizei este pusă din exteriorul firmei (analiză externă), utilizatorii vor fi: creditorii, partenerii de afaceri, analiştii financiari, potenţialii investitori, sau chiar statul. Exemplul clasic îl constituie procedura utilizată de bănci, pentru studierea cererilor de credite ale firmelor. Cu această ocazie ele urmăresc capacitatea întreprinderii de a-şi achita obligaţiile şi acordă, în acest context, o atenţie deosebită estimării valorii întreprinderii, analizei lichidităţii şi solvabilităţii acesteia.

Organele administraţiei locale sau centrale utilizează analiza financiară, pe de o parte, pentru cunoaşterea situaţiei întreprinderilor care solicită facilităţi financiare, iar pe de altă parte pentru stabilirea potenţialului acestora de a plăti impozite şi taxe. Analiza economico-financiară, constituie totodată o componentă indispensabilă într-o expertiză sau într-o negociere, vizând estimarea valorii unei întreprinderi, cu ocazia privatizării, fuzionării, vânzării de active, cotării la bursă etc. Evoluţia analizei economico-financiară trebuie să se adaptează obiectivelor sau nevoilor diferiţilor utilizatori. În acest caz, analiza implică din partea analiştilor pe lângă cunoştinţe de contabilitate şi gestiune financiară şi o anumită subtilitate în interpretarea cifrelor, raportate la scopul investigaţiei.

Analiza economico-financiară poate fi de mai multe tipuri, în funcţie de anumite criterii şi modalităţi folosite în studierea fenomenelor economice.

1) Astfel, în raport de momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării fenomenelor studiate, analiza economică se poate împărţi în două tipuri principale:

a) analiză retrospectivă sau post - factum;

b) analiza prospectivă sau previzională.

Analiza retrospectivă sau post - factum se ocupă cu studierea fenomenelor şi proceselor economice care deja au avut loc într-o perioadă de timp mai apropiată sau mai îndepărtată. În funcţie de orizontul de timp luat în studiu, analiza retrospectivă se poate diviza în analiză curentă sau operativă care poate fi zilnică, săptămânală, decadală, lunară sau trimestrială şi analiză anuală.

Scopul analizei retrospective este de a studia rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp în comparaţie cu obiectivele stabilite, în vederea stabilirii factorilor şi cauzelor care provoacă diferite abateri în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor economice şi să propună măsuri pentru reglarea şi optimizarea activităţii economice în viitor.

În cadrul analizei retrospective capătă un rol tot mai mare aşa numita analiză diagnostic, care presupune reperarea disfuncţionalităţilor unei firme, cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor, identificarea cauzelor unor asemenea stări, elaborarea unor programe de acţiune prin a căror aplicare se asigură redresarea sau ameliorarea performanţelor.

Efectuarea diagnosticului unei întreprinderi se justifică nu numai în situaţia în care aceasta are dificultăţi, ci şi atunci când unitatea are o situaţie financiară bună, dar se doreşte îmbunătăţirea ei.

În general, în funcţie de scop, diagnosticul poate fi restrâns la anumite probleme sau extins, în accepţiunea de diagnostic global. Aşa, de exemplu, în analiza dosarului de credit de către bănci, accentul este pus pe capacitatea de plată a întreprinderii, fără a exclude şi alte aspecte ale activităţii, subordonate mai ales echilibrului financiar. În varianta extinsă, diagnosticul global implică o analiză de ansamblu a potenţialului economico-financiar, a performanţelor realizate, corelate cu dimensiunea şi calitatea acestuia, care se raportează la valori normale ale funcţiunii sistemului (previzionate sau bugetate), precum şi la valori ale concurenţei sau la nivelul mediu al sectorului de activitate.