Economie

ECONOMIE – etimologia cuvântului: OIKOS (gospodărie) şi NOMOS (lege, rânduială).

Din punct de vedere semantic, ECONOMIA are un triplu înţeles, reprezentând:

- Totalitatea relaţiilor economice dintr-o anumită societate, relaţii stabilite în cerere-ofertă, cumpărări – vânzări, în cadrul pieţei.

- Totalitatea ramurilor (sectoarelor economice), care se prezintă sub formă de entităţi fizice, existente într-o ţară: industrie, construcţii, transporturi, comerţ, agricultură.

- Economie de ramură.

ECONOMIA DE RAMURĂ este una din ştiinţele economice, e o disciplină universitară, care se ocupă de relaţiile economice dintr-un anumit sector sau dintr-o anumită ramură economică, în interacţiune cu factorii de producţie proprii acestor ramuri. Ea studiază (prin teorie şi practică) legile economice prin formele concrete de manifestare a acestora, în unul sau mai multe sectoare economice.

LEGILE ECONOMICE:

1. Legea separării (diversificării) industriei, sau construcţiilor, sau transporturilor, în elemente componente separate. De exemplu: în ramura industriei, elementele componente sunt industriile; în ramura construcţiilor, elementele componente sunt sectoarele; în ramura transporturilor, elementele componente sunt sistemele (tehnice) de transport.

2. Legea privind creşterea mai accentuată – în condiţiile evoluţiei elementelor de progres tehnic şi a tehnologiilor informaţionale, a cifrei de afaceri în raport cu valoarea dotării tehnice (mijloace fixe).

3. Legea privind reînnoirea sistematică a structurii de fabricaţie – în cazul industriilor: produse şi sorto –tipo–dimensiuni de produse; în cazul construcţiilor, diversele obiecte de construcţii; în cazul transporturilor, prestările de servicii.

4. Legea privind tendinţa logică de modificare a structurii mijloacelor fixe din diferite ramuri: industrii, construcţii, transporturi…

5. Legea privind tendinţa logică de modificare a structurii costurilor de fabricaţie.

INDUSTRIA reprezintă un ansamblu de unităţi productive, indiferent de denumirea şi de dimensiunea acestora (de exemplu: fabrici, uzine, combinate, exploatări, societăţi comerciale, firme, micro-întreprinderi, întreprinderi mici, mijlocii, mari şi foarte mari…), al căror obiect de activitate îl constituie fie extracţia şi prelucrarea resurselor materiale din propriul areal, fie prelucrarea unor resurse materiale de provenienţă internă (agricultură/silvicultură), fie importul – cu scopul declarat de a obţine o producţie fizică bine precizată, activitate ce e necesar a se desfăşura sub formă de activitate economică rentabilă, aceasta din urmă fiind necesară, eficientă şi competitivă.

Pentru a preciza cât mai real dimensiunea arealului industrial, dar şi pentru a necesitatea de a putea ţine o evidenţă contabilă şi una statistică, e necesar să delimităm industria de celelalte activităţi economice curente.

Industria se delimitează de agricultură prin faptul că în agricultură predomină elemente natural-biologice, care în industrie apar doar ca excepţii. În legătură cu influenţa elementului natural-biologic, se pot afirma următoarele:

1. În pomicultură, viticultură, horticultură… obţinerea producţiei depinde – în mod esenţial – de factori naturali precum: lumina, căldura, umiditatea, substanţele nutritive ale solului, factori care în activitatea industrială pot lipsi sau chiar lipsesc.

2. Structura timpului de producţie e dată de suma dintre timpul de muncă şi timpul datorat unor procese naturale. Prin urmare, . În industrie este mai mare timpul de muncă, iar timpul datorat unor procese naturale apare în unele activităţi ale industriei alimentare sau ale industriei de medicamente. În cazul agriculturii însă, este mai mare timpul datorat unor procese naturale.

3. Menţinerea sau distrugerea elementului natural-biologic al rezultatelor în cele 2 activităţi: recoltarea sau creşterea animalelor constituie activitate agricolă, în vreme ce sacrificarea animalelor sau prelucrarea produselor agricole constituie activitate industrială.

Particularităţile agriculturii sunt date de: durata ciclului de fabricaţie, succesiunea fazelor de fabricaţie, durata zilei de muncă, spaţiul afectat proceselor economice, influenţa factorilor meteo asupra procesului de producţie şi a rezultatelor finale, modul de organizare a activităţii economice productive, complexitatea (calificarea) resursei umane utilizate, sistemul de salarizare, influenţa factorului timp, tipologia produselor finite.

1) În agricultură, durata ciclului de fabricaţie este mai mare decât în industrie – în ţările cu climă temperată, durata unui ciclu de fabricaţie în agricultură este de 6-12 luni. În industrie, durata ciclurilor de fabricaţie este extrem de variată, în funcţie de tehnologia utilizată, dar şi de tipologia produselor.

2) În agricultură, succesiunea fazelor de fabricaţie este impusă de succesiunea anotimpurilor, care poate fi accelerată în cazul culturilor intensive (sere). În industrie, întâlnim succesiune în sistem paralel, mixt şi succesiv.

3) Durata zilei de muncă este strict reglementată în industrie – e vorba de 6-10 ore. În agricultură însă, această durată se stabileşte în funcţie de cultură, în funcţie de stadiul acesteia şi în funcţie de tehnologia utilizată.

4) În ceea ce priveşte spaţiul afectat proceselor economice, în industrie se lucrează în spaţii închise – hale cu mai multe nivele, excepţiile fiind în industria forestieră, în exploatările în carieră şi parţial în industria energetică. În agricultură însă, se lucrează în câmp deschis. Excepţiile sunt legate de sere şi de creşterea animalelor.

5) În industrie, factorii de mediu au o influenţă mai redusă, excepţie făcând aceleaşi industrii forestieră, exploatări în carieră şi energetică. În agricultură, factorul mediu are un rol hotărâtor asupra derulării procesului de producţie şi asupra rezultatelor finale.

6) În industrie, modul de organizare a activităţii economice este de tip stabil – de regulă, pe aceeaşi suprafaţă. Excepţie fac exploatările forestiere, în cariere şi în subteran. Agricultura prezintă un tip mobil de organizare a activităţii economice, în funcţie de suprafaţă, de sol, de cultura aplicată.

7) În legătură cu complexitatea resursei umane angajate, în industrie – faţă de agricultură – există o diversitate de meserii şi profesii, pentru că în industrie se apelează la mai multe tipuri de tehnologii.

8) În orice industrie din orice ţară, salarizarea se realizează la intervale bine precizate de timp, în sistemul valoric (15 zile / săptămânal / decadal) – în toate cazurile salariul reprezintă contravaloarea muncii depuse. În agricultură însă, se practică un sistem mixt (valoric şi de natură) – datorită ciclului lung de fabricaţie se face plata în anticipaţie, cu reglări la sfârşitul perioadei.

9) În majoritatea activităţilor industriale, procesul de producţie poate fi întrerupt: putem desfăşura o activitate cu 1, 2 sau chiar 3 schimburi, cu sâmbătă şi duminică libere şi se poate lucra cu producţie neterminată. În agricultură nu se poate lucra cu producţie neterminată, datorită influenţei factorului natural-biologic.

10) În ceea ce priveşte tipologia produselor finite, în agricultură toată producţia finită este de tip perisabil, adică se strică, se deteriorează în absenţa unor condiţii speciale. În industrie, cu unele excepţii (industria alimentară, industria medicamentelor), produsele au o anumită robusteţe şi se manifestă în schimb, în cazul industriilor mobilei, sticlei, porţelanului, faianţei şi electronicii au o anumită fragilitate.

Toate aceste deosebiri dintre industrie şi agricultură au un caracter istoric: ele au existat, există şi vor exista şi în viitor.