Fiscalitate

I. FUNDAMENTĂRI TEORETICE PRIVIND FISCALITATEA

1.1. Componentele sistemului fiscal

Pentru a-și îndeplini rolul și funcțiile sale, statul trebuie să mobilizeze resurse și să facă cheltuieli bănești, procedând la repartiția sarcinilor publice între membrii societății, persoane fizice sau juridice. Instrumentul financiar și juridic prin care se înfăptuiește această repartiție îl constituie obligația fiscală sub forma impozitelor, taxelor și altor sarcini fiscale specifice fiecărei țări și fiecărei etape istorice în parte. Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, la dispoziția statului, în vederea acoperirii cheltuielilor sale. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil și fără contraprestație din partea statului.

Fiscalitatea se delimitează ca un sistem de percepere și încasare a impozitelor și taxelor, precum și ca un ansamblu coerent de surse de drept care reglementează impunerea contribuabililor și fundamentează juridic impozitele și taxele. Fiscalitatea este „un instrument eficient în serviciul unei politici care se traduce printr-o anumită viziune asupra vieții în comun, organizată de către componente ale puterii specializate în gestionarea serviciilor publice pentru a căror bună funcționare este necesară colectarea unor resurse financiare.” Aceste resurse financiare sunt destinate acoperirii cheltuielilor generale ale societății. Într-o economie de piață, fiscalitatea îmbracă un dublu aspect pentru agentul economic. Pe de o parte, ea se concretizează în prelevări obligatorii către stat, cu influență asupra trezoreriei întreprinderii. Acest aspect dă conținut noțiunii de sarcină fiscală. Pe de altă parte, întreprinderea poate folosi și în interesul ei principiile și metodele fiscale. Astfel, în activitățile de exploatare financiară sau de investiții ale întreprinderii se pot folosi metode și tehnici ale căror incidență fiscală oferă avantaje concretizate într-o situație de trezorerie favorabilă.

Sistemul fiscal este structurat pe trei componente interdependente : impozitele și taxele ca venituri ale statului, mecanismul fiscal și aparatul fiscal.

Impozitele și taxele reprezintă veniturile bugetului de stat care provin de la persoane juridice și fizice. În momentul încasării lor, impozitele și taxele nu au o destinație specială. După încasarea lor, sunt utilizate în vederea efectuării cheltuielilor publice pentru realizarea funcțiilor și sarcinilor puterii și instituțiilor sale. Impozitele și taxele, ca și componente tot mai importante ale vieții economice, reprezintă fundamentul și motivația pentru care se constituie fiscalitatea. Deși similare prin anumite aspecte, impozitele și taxele se dovedesc a fi prelevări diferite atât prin conținutul lor, dar și prin rolul lor în economia actuală.

Atât impozitele cât și taxele îmbracă o formă bănească, au un caracter obligatoriu și sunt percepute cu titlu nerambursabil. Natura de plată generală a impozitelor și taxelor rezultă din obligația care se referă la grupe sau categorii de contribuabili și nu la subiecți individual determinați. În ceea ce privește contribuabilii și termenul de plată, sesizăm unele deosebiri între impozite și taxe. În cazul impozitelor, contribuabilii sunt persoane fizice sau juridice care au obligația de a calcula, înregistra și plăti, la un termen stabilit prin lege, impozite pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă. Taxele sunt datorate de persoane fizice sau juridice care solicită statului prestarea anumitor servicii, în momentul solicitării prestării serviciului. Analizând prevederile legale, observăm deosebiri legate de sancțiuni percepute și destinația fondurilor colectate. În caz de neplată a unui impozit, persoana sancționată este plătitorul. În caz de neplată a unei taxe, persoana sancționată este funcționarul încadrat la instituția sau organul de stat respectiv. Sumele colectate din impozite au ca destinație acoperirea principalelor cheltuieli publice. Sumele colectate din taxe sunt destinate acoperirii cheltuielilor prilejuite de serviciul solicitat de contribuabil. Din punct de vedere structural, impozitele și taxele au fost împărțite în funcție de clasificarea bugetară a veniturilor, respectiv ordinea în care acestea au fost așezate în bugetul de stat și în bugetele locale. Astfel, impozitele se împart în impozite directe și indirecte, care sunt recunoscute ca venituri fiscale curente.

,,Impozitul este direct atunci când cel care îl suportă efectiv și în mod real din venitul său, numit ”suportătorul” impozitului, cunoaște direct și nemijlocit mărimea acestuia. Impozitele directe sunt impozitele percepute ”direct” de la persoanele fizice și juridice, obligate prin lege la plata acestora.”

În continuare vom enumera principalele trăsături ale impozitelor directe:

- sunt nominative și cad în sarcina unei persoane fizice sau juridice;

- se stabilesc în funcție de averea sau veniturile contribuabililor, persoane fizice sau juridice;

- au un cuantum și termene de plată precis stabilite, acestea fiind cunoscute din timp de către contribuabili;

- subiectul și plătitorul impozitului sunt una și aceeași persoană (excepție impozitul pe veniturile de natură salarială);

- se calculează pe bază de documente.

În categoria impozitelor directe sunt cuprinse: impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenurile agricole ale populației, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa de timbru, taxa pentru folosirea terenurilor în alte scopuri decât pentru producția vegetală, agricolă sau silvică etc.

Impozitele indirecte sunt percepute cu ocazia vânzării unor bunuri sau prestări de servicii (transport, spectacole, activități turistice și hoteliere, etc.). În cazul impozitelor indirecte, plătitorul, așa cum este stipulat prin lege, este consumatorul final. Dintre impozitele indirecte se pot enumera, ca fiind mai importante, următoarele: taxa pe valoare adăugată, accizele, taxele vamale, impozitul pe spectacole etc.