Legumicultura

Constituie o clasă de plante utilizate atât în alimentaţie cât şi în industrie, a căror caracteristică este formarea unor tuberculi subterani ce acumulează o serie de substanţe nutritive (amidon, proteine, lipide). Productivitatea lor ridicată le fac foarte importante pentru alimentaţia unei mari părţi din populaţia globului. Se înscriu aici plante din genuri şi specii diferite dintre care mai cunoscute sînt cartoful, maniocul, batalul, ignamele, taro, marantul, topinamburul etc .

Cultura cartofului:

Caracteristici generale:

- face parte din familia Solanacee şi este cultivat în principal pentru tuberculii săi bogaţi în amidon (17%), utilizaţi atât în alimentaţia umană cît şi în cea animală.

- originar de pe platourile andine unde coexistă mai multe specii de solanacee. Cartoful cultivat (Solanum tuberosum) pare să derive din S.andigemtm. În Europa a fost adus din Peru, fiind cultivai în Spania la 1565 ca plantă ornamentală. În secolele următoare se răspândeşte pe întregul continent descoperindu-se şi calităţile sale alimentare (la noi ajunge prima dată la începutul secolului XIX în Transilvania).

- preferă climatul răcoros şi umed fiind relativ pretenţios faţă de condiţiile de umiditate şi necesită soluri afinate cu textură lutoasă sau luto-argiloasă şi reacţie acidă. Arealul actual de extindere depăşeşte cu mult limitele Europei unde s-a adaptat până în regiunile subarctice, în Laponia.

- suprafaţa cultivată este de cca. 19 mln. ha concentrate în Europa. Producţia mondială oscilează între 260-280milnt (280,7 în 1996). Randamentul este mai ridicat în vestul Europei (45 t/ha în Olanda sau Belgia) şi mult mai scăzut în estul continentului (11 t/ha în România) sau în patria lor de origine (Bolivia cu doar 5t/ha).

Distribuţia ariilor de cultură si producţie:

Se pot deosebi câteva areale mai importante:

- partea central-estică a Europei, cuprinde în principal trei mari producători: Rusia, Polonia şi Ucraina (cu 38.5 : 24,9, şi respectiv 18,4 miln.t în 1996) la care se adaugă Bielorus cu 10,7 mln. t. Aici se realizează cca. 2/5 din producţia mondială şi se formează principalele fluxuri de export spre alte arii consumatoare (Europa de Vest şi America în primul rând). Excedentul este foarte mare în Polonia - 600 kg/loc, sau în Bielorus - 1000 kg/loc. Zonele cultivate sînt diverse - atât podişuri (Valdai) cît şi zonele colinare (Bielorus, Polonia) sau de câmpie (Ucraina, Polonia). Producţiile realizate înainte de 1980 erau chiar mai mari (aproape dublu în Polonia), concurenţa noilor producători şi creşterea randamentului în ţările occidentale reducând profitabilitatea.

- Europa occidentală, continuă spre vest de fapt arealul anterior. Se distinge Germania (13,6 mln. t) Olanda (8 mln. t) şi Marea Britanic (7,2 mln. t), zonă cu un înalt randament şi un consum dezvoltat ce atrage surplusul din estul continentului.

- China, producător redevenit dinamic şi cu un consum în creştere, (27 mln. t în 1985 şi 46 în 1996) ajungând astfel pe primul loc în lume, poziţie pe care o deţinea şi în anii '70, când atingea 50 mln. t. Suprafeţele cele mai extinse sînt cultivate în Manciuria şi zona Beijingului, producţia fiind destinată în primul rînd pieţei interne.

- India, un alt producător dinamic cu 18 mln. t (1996), cultivând mai ales soiuri timpurii, inclusiv pentru export, cu precădere în Punjab şi piemonturile prehimalayene.

O extindere similară o cunoaşte această cultură şi în alte state asiatice, care încearcă să profite de climatul mai cald, cultivând soiuri timpurii pe care le exportă în Europa (Turcia mai ales, ce a ajuns deja la 5 mln. t, Iranul cu 3,2 mln. t) sau pentru consumul intern (Bangladesh, Pakistan, Indonezia). Similar este cazul Egiptului în Africa.

- America de Nord, are culturi extinse în Noua Anglie şi sudul Canadei (22,5 respectiv 3,8 mln. t în 1996) care satisfac o parte din necesarul local.