Limbajul Vocii Paraverbal

Capitolul 21

LIMBAJUL VOCII UMANE. PARAVERBALUL

Undeva, cândva, citeam o amuzantă povestire autobiografică a lui Mark Twain. Scriitorul îşi justifica întârzierea la o petrecere cu o frază de genul:

„Îmi cer scuze, Doamnă! A trebuit să o înjunghii pe mătuşă mea şi treaba asta mi a luat ceva timp”.

Rostea cuvintele răspicat, pe un ton serios şi natural, în timp ce oferea gazdei uriaşul buchet de flori. Doamna a răspuns natural: „Nu face nimic. Bine aţi venit!”.

Mizez pe forţa de sugestie a scurtei poveşti pentru a trece împreună graniţa dintre mesajul cuvintelor (verbal) şi cel al vocii care le rosteşte (paraverbal). Faptul remarcabil în această întâmplare este acela că, dincolo de cuvinte, vocea firească în ton, modulaţie şi ritm făce ca mesajul cuvintelor să fie ignorat. Primirea musafirului întârziat decurge de ca şi cum nu s-ar fi spus nimic neobişnuit.

Atunci când înţelesul cuvintelor contrazice mesajul vocii, în mod involun¬tar şi inconştient, acordăm mai mult credit vocii şi tonului decât cuvintelor. În povestire, mesajul luat în seamă de gazdă a fost cel paraverbal, transmis exclusiv la nivelul vocal al comunicării. În registrul limbajului paraverbal, vocea se înalţă mai presus de conţinutul cuvintelor. Tonul face muzica. Limbajul pur al vocii poate fi lipsit de conţinut verbal, dar nu de emoţii.

VOCEA

Aminteşte-ţi o conversaţie telefonică sau una purtată cu o persoană necunoscută, căreia nu-i vedeai chipul! Ştiai că, în clipa în care rosteşte primele câteva cuvinte, persoana dezvăluie brusc o uriaşă cantitate de informaţii despre sine?

Afli instantaneu dacă este bărbat sau femeie, tânără sau în vârstă, calmă sau nervoasă, liniştită sau speriată, odihnită sau obosită, energică sau moale, hotărâtă sau şovăielnică, grăbită sau răbdătoare, sinceră sau prefăcută, dominatoare sau supusă, cooperantă sau competitivă, prietenoasă sau ameninţătoare şi încă o sumedenie de alte „date primare” despre acea persoană.

Surprinşi sau nu, vom accepta fără rezerve faptul că toate aceste informaţii despre acea persoană ţi-au fost transmise nu atât prin înţelesul cuvintelor rostite de ea, cât prin tonul şi modulaţia vocii sale. Iată o primă lecţie banală, dar plină de tâlc, bună pentru a netezi drumul către ceea ce numim limbajul vocii sau paraverbalul.

Din păcate, vorbitori şi ascultători deopotrivă, ne-am obişnuit să fim atenţi mai curând la ceea ce spun cuvintele, limbaj verbal, decât la ceea ce spune vocea care le rosteşte, limbaj paraverbal. La nivel conştient, deja acordăm cuvintelor o importanţă exagerată, nemeritat de mare şi, mare greşeală, ne antrenăm zilnic în marginalizarea mesajului vocii care le rosteşte.

Iniţiatic şi demonstrativ pentru exerciţiul limbajului paraverbal, mai înainte de o abordare sistematică, vom face un popas instructiv asupra câtorva manifestări vocale lipsite de conţinut verbal, cum ar fi râsul, geamătul, oftatul, tusea seacă şi dresul vocii.

Râsul

De cele mai multe ori, râsul este o manifestare umană asociată veseliei, destinderii şi bucuriei interioare. Eliberează tensiunile psihice şi lucrează ca un puternic factor antidepresiv. La nivel fiziologic, pe durata unui râs autentic, mişcările ritmice ale diafragmei stimulează secreţia unor endorfine care amplifică buna dispoziţie. Ce-i drept, acelaşi mecanism este pus în funcţiune şi pe durata unui plâns zguduitor, cu paradoxal efect liniştitor.

Există însă şi un râs amar, fals, însoţit de o expresia contradictorie a feţei, cînd colţurile gurii sunt căzute. Are o reverberaţie disonantă şi tristă. Zâmbetul şi râsul sunt strâmbe atunci când un colţ al gurii este ridicat, iar altul căzut. Zâmbetul strâmb este afişat politicos de şeful care refuză o favoare sau de bancherul care refuză un credit.

Există şi un râs dispreţuitor, un altul răutăcios şi încă un altul batjocoritor. Sunt falsuri. Râsul fals şi artificial este o imitaţie a râsului curat şi sănătos.

Râsul este o manifestarea a vocii, a mimicii faciale, a întregului corp. Claudia Schäfer, expert în limbajul trupului, a bservat că, pe o scară de la unu la zece (1-10) a intensităţii unui râs din ce în ce mai autentic şi debordant, se întâmplă gradual şi aproximativ în succesiunea indicată, următoarele maifestări non-verbale:

• Întâi surâsul şi, apoi, izbucnirea în râs;

• gura se deschide din ce în ce mai larg;

• colţurile gurii se deplasează tot mai în lateral, spre urechi;

• nasul se încreţeşte;

• sunetul se apropie tot mai mult de strigăt sau lătrat;

• ochii se închid “cu lacrimi”, iar pielea din jurul lor face dungi multe şi mici;

• capul cade tot mai pe spate şi umerii se ridică;

• apare o mişcare de legănare a trupului;

• persoana se auto-îmbrăţişează (autoatingere), cuprinzându-şi trupul cu mâinile;

• declanşează un mod oarecare de a bate din picioare.

În urma cercetării mai multor eşantioane de vorbitori ai unor diverse limbi europene, Vera Birkenbihl, directoarea Institutului German de Studii Cerebrale, propune o clasificare sumară a expresiilor râsului, identificate după vocala dominantă, articulată involuntar. În această idee, autoarea invită la nuanţare, făcând o distincţie subtilă între între cîteva moduri de a râde:

Haha!

Râsul “în A sau Ă”, debordat prin gura larg deschisă şi pornit din inimă, este cel mai sănătos, mai terapeutic şi contagios cu putinţă. El exprimă vitalitate, bună dispoziţie şi sinceritate. El oferă şi anturajului o senzaţie de uşurare şi eliberează unele tensiuni psihice. Este reconfortant şi contagios în sensul cel mai pozitiv posibil;

Hehe!

Râsul “în E” este un fel de a râde behăit, cel mai adesea, aruncând o mască veselă peste o atitudine răutăcioasă sau ameninţătoare. Intenţia ascunsă în spatele râsului “în E” este mai curând una de distanţare, înfricoşare sau devalorizare a anturajului. Este un fel de a “râde în nas”, a râde de cineva sau a râde de ceva. Un fel de a râde dispreţuitor, batjocoritor, maliţios. De regulă, majoritatea persoanelor care aud un “râs în E” resimt mai curâd teamă şi alte emoţii neplăcute. Râsul „în E”nu este contagios, altfel decât accidental, când anturajul mimează sau împărtăşeşte maliţia. El maschează stări subtile de nesiguranţă şi teamă.