Management

Activitatea de conducere a însoţit societatea omenească din cele mai vechi timpuri, de la constituirea primelor grupuri de muncă, ea devenind astăzi – în condiţiile diversificării şi informatizării muncii – o profesie distinctă, având concepte proprii, principii, metode şi tehnici de acţiune specifice.

Conducerea se poate exercita la nivel de grup, de organizaţie, la scara întregii societăţi (în cazul conducerii statelor) şi la nivelul unor organisme interstatale (organismele europene şi euroatlantice, mari concerne industriale care depăşesc limitele teritoriale ale unei singure ţări).

Într-o anumită organizaţie, concepută ca ungrup de oameni care acţionează în comun în vederea realizării unor finalităţi clar formulate, conducerea prezintă atât elemente comune cu conducerea din oricare altă organizaţie, precum şi elemente specifice. Specificul conducerii în anumite organizaţii este dat de tipul de organizaţie, de tipul de activitate şi de tipul de finalităţi.

Pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti, preocupările în domeniul managementului s-au intensificat şi amplificat, managementul devenind o muncă intelectuală cu o funcţie precizată, bazată pe un fond de cunoştinţe ştiinţifice. Totuşi, abia la începutul secolului al XIX-lea managementul a început să fie considerat ca o activitate distinctă, desfăşurată pe niveluri ierarhice, iar primele lucrări dedicate acestui subiect au apărut la începutul secolului al XX-lea.

Ca ştiinţă, mamagementul a cunoscut o dezvoltare etapizată.

Herbert G. Hicks consideră că în dezvoltarea managementului pot fi identificate următoarele etape: managementul preştiinţific, înainte de 1880; managementul ştiinţific, între anii 1880 – 1930; şcoala relaţiilor umane, în perioada 1930 – 1950; perioada de după 1950, caracterizată printr-un proces de extindere, rafinament şi dezvoltare a managementului.

Philip W. Shay dezvoltă o altă viziune în acest sens, identificând următoarele etape:

1. Abordarea ştiinţifică a managementului, în primele două decenii ale secolului al XX-lea, marcată de apariţia în 1911 a lucrării lui F.W. Taylor „Elements of Administration” şi de reorganizarea unei companii miniere franceze de către Henry Fayol;

2. Abordarea organizatorică a managementului , în perioada anilor `30;

3. Managementul pe bază de obiective, etapă în care se impune concepţia conform căreia managementul este un proces care se bazează pe definirea şi identificarea următoarelor elemente: stabilirea obiectivelor; formularea politicii, în vederea orientării gândirii şi activităţii; planificarea, în scopul atingerii obiectivelor; organizarea, vizând realizarea planului; orientarea şi motivarea personalului în scopul realizării planului; controlul desfăşurării activităţilor.

4. Stadiul de după 1950, caracterizat prin preocuparea pentru elaborarea unei teorii generale a managementului.

După opinia altor specialişti se poate vorbi chiar de „şcoli de management”.

În literatura economică din România sunt considerate de cele mai multe ori trei etape: conducerea empirică (managementul timpuriu), începuturile conducerii ştiinţifice (pionieratul), conducerea ştiinţifică (concepţia modernă a a managementului).

În prima etapă, denumită empirică, activitatea de conducere se realiza pe baza intuiţiei şi experienţei practice a conducătorilor. Lucrările apărute în această perioadă vizau numai tangenţial problemele managementului şi îndeosebi latura tehnico-organizatorică a proceselor de producţie. Managementul era considerat în cea mai mare parte o artă, iar succesul un rezultat exclusiv al unor calităţi personale şi a experienţei proprii.

Etapa următoare, a începutului conducerii ştiinţifice, avându-i ca reprezentaţi pe Frederic Taylor (în America) şi Henri Fayol (în Europa), se caracterizează prin apariţia şi consolidarea unor concepte generale de conducere, concomitent cu apariţia legislaţiei privind funcţionarea întreprinderilor.

Taylor şi-a început activitatea ca muncitor necalificat, devenind apoi, succesiv, modelator şi mecanic, şef de echipă, inginer. Este considerat principalul artizan al organizării ştiinţifice, punând bazele organizării şi conducerii la nivelul locului de muncă, atelierului şi secţiei. Activitatea proprie de producţie i-a permis să observe că directorii şi alţi conducători de întreprindere foloseau în munca lor metode empirice. El ajunge la concluzia că multe din responsabilităţile considerate a fi resortul direcţiunii trebuie lăsate lucrătorilor, în sarcina conducerii urmând să rămână metodele şi normele de muncă şi stabilirea stimulentelor de sporire a producţiei. Pe baza unor studii şi experienţe îndelungate, Taylor a arătat că prin folosirea vechilor metode de muncă se pierdeau importante resurse materiale şi umane şi că remediul consta într-o organizare ştiinţifică, bazată pe reguli şi principii bine definite.

Conform opiniei lui Taylor, esenţa „organizării ştiinţifice” constă în următoarele:

1. eliminarea metodelor empirice şi descoperirea elementelor fundamentale ale muncii printr-o metodă ştiinţifică;

2. pregătirea muncii să devină o funcţie de conducere (să nu fie lăsat fiecare lucrător să-ţi aleagă propriile lui metode);

3. înlocuirea stimulării eforturilor individuale cu selecţionarea şi formarea lucrătorilor, cu dezvoltarea cooperării în procesul muncii;

4. delimitarea activităţii între conducere şi execuţie, încât fiecare să îndeplinească sarcinile pentru care este cel mai bine pregătit, sporind astfel eficacitatea muncii.

Taylor şi discipolii săi (Henry Gantt, Frank şi Lillian Gilberth, M.L. Cook, H. Emerson ş.a.) nu au reuşit să dezvolte însă un corp sistematic de cunoştinţe, în ciuda contribuţiilor importante pe care le-au adus la ştiinţa conducerii, în principal pentru că ei nu aveau un cadru conceptual adecvat.

Henry Fayol, inginer şi director al minelor din Commentry şi apoi conducătorul societăţii, este cel care a încercat pentru prima oară să elaboreze o doctrină administrativă aplicabilă la toate formele de cooperare umană organizată. În lucrarea sa principală „ Administartion industrielle et generale”, publicată la Paris în 1916, fayol a încercat să formuleze principiile generale ale conducerii întreprinderii, între care: diviziunea muncii, autoritatea, disciplina, unitatea de comandă, remuneraţia, centralizarea, ierarhia, ordinea, echitatea, stabilitatea, iniţiativa.