Extras din curs

1. Noţiuni generale

2. Statul – principal furnizor de servicii publice

3. Parteneriatul public-privat

Serviciul public poate fi privit prin prisma a două situaţii: ca organism (sens organic) şi ca tip de activitate.

În sens organic, serviciul public poate fi definit ca fiind acea persoană juridică, publică sau privată, prin care se realizează o activitate de interes general. În acest sens este perceput serviciul public în limbajul curent.

În sens material, de-a lungul timpului s-au conturat mai multe definiţii care coexistă şi în zilele noastre şi au fost preluate în legislaţia europeană.

Prima definiţie, datând de la începutul secolului XX, consideră că serviciul public este acea activitate de interes general prestată numai de o persoană publică, adică statul, colectivitate locală sau altă instituţie publică.

În acest sens subzistă şi altă definiţie conform căreia serviciul public este activitatea pe care guvernanţii sunt obligaţi să o presteze în interesul celor guvernaţi.

Observăm deci că aceste activităţi nu puteau fi prestate de persoane private. Această interdicţie a devenit o frână în calea dezvoltării economice, întrucât economia avea nevoie de mai multe servicii publice diverse, operative şi flexibile, cărora statul şi instituţiile sale nu le puteau face faţă. Astfel, a apărut ideea prestării unui serviciu public prin intermediul unei firme private, cu respectarea a trei condiţii:

1. prima condiţie este satisfacerea interesului general. Problema delicată care se pune în această situaţie se referă la delimitarea dintre interesul general şi interesul particular. Cea mai bună distincţie este aceea dintre activităţile necesare colectivităţii şi activităţile profitabile. Serviciile publice au ca prim obiectiv (misiune) interesul celor administraţi şi nu obţinerea de profit.

2. a doua condiţie se referă la faptul că mijloacele puterii publice sunt privilegii acordate firmei private care serveşte interesul general şi ca atare, se bucură de

2autoritate în raport cu terţii (şi nu de egalitate). Acest raport de autoritate permite fie monopolul asupra unui serviciu public, fie emiterea de acte cu caracter unilateral sau chiar stabilirea de taxe.

3. a treia condiţie prevede controlul administraţiei asupra activităţii de prestări de servicii publice. Această condiţie derivă din faptul că o firmă privată poate presta un serviciu public numai printr-o delegare dată de o persoană publică. Această delegare poate fi realizată printr-un contract sau printr-un act administrativ.

În ultimii ani, când ideea democratismului a impus în practică sistemul preluării gestiunii publice a serviciilor publice din mâna statului şi predării lor către persoane private, multe servicii publice de interes social (sănătate, cultură, învăţământ) pot fi realizate de firme private fără prerogativele (privilegiu, împuternicire) puterii publice (statului), dar sub controlul ei (lui).

Ţinând cont de aceste elemente putem defini serviciul public ca fiind o activitate de interes general organizată (autorizată) de o autoritate a administraţiei publice, sau realizată sub controlul acesteia şi care este supusă, într-o măsură mai mare sau mai mică, unui regim de drept public.

În prezent, distincţia dintre activitatea publică şi cea privată nu se mai face cu atâta rigoare, acuitate. Există multe companii private prestatoare de servicii publice complexe, inclusiv fabricarea armamentului.

Totuşi, ceea ce ţine de realizarea serviciilor administrative destinate a reprezenta o garanţie statală a drepturilor cetăţenilor şi democraţiei constituţionale se află direct sub controlul statului. Astfel, anumite drepturi, cum sunt dreptul de a organiza şi înfiinţa justiţia, dreptul de a apăra teritoriul naţional, de a bate monedă etc. rămân în exclusivitate ale statului.