Introducere în Studii Europene

PARTEA I

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

CAPITOLUL 1. NAŞTEREA UNITĂŢII EUROPENE

Identitatea „Europei” a fost dintotdeauna nesigură şi imprecisă, reprezentând o sursă de mândrie pentru unii, dar şi de ură şi dispreţ pentru alţii. Asemenea tuturor identităţilor, şi identitatea europeană reprezintă o construcţie, care este alcătuită dintr-un ansamblu complicat de povestiri, imagini, amintiri colective şi tradiţii. Definirea identităţii „Europei” reprezintă o sarcină dificilă şi datorită faptului că, continentele, în mai mare măsură decât naţiunile, tind să descrie simple realităţi geografice. În epoca contemporană, identităţile colective au început să se definească din ce în ce mai precis, mai ales atunci când au intrat în confruntare unele cu altele. Trebuie să precizăm, însă, că, înainte de secolul al XIX-lea, puţini locuitori ai Asiei sau Africii s-ar fi prezentat ca fiind „asiatici” sau „africani”. Doar europenii au fost cei care s-au descris în mod constant, mai ales atunci când au intrat în contact cu alte culturi străine, ca fiind nu doar germani, britanici, francezi sau spanioli ci şi europeni: „noi europenii” (nos Europai) după cum se exprima în mod fericit, în anul 1623, filosoful englez Francis Bacon.

Sunt însă destui sceptici care afirmă că, tocmai datorită caracterului său colectiv, identitatea „europeană” nu reprezintă decât o iluzie. La ora actuală „Europa” există ca şi o entitate economică şi din ce în ce mai mult ca o entitate politică, spun ei, dar acest lucru nu are o implicaţie culturală sau afectivă mai profundă. Starea prezentă a lucrurilor nu face decât să reflecte prevederile Tratatului de la Maastricht. Cu toate acestea, dacă Europa nu a reprezentat şi nu reprezintă încă decât o realitate economică şi politică, Tratatul de la Maastricht nu ar fi fost semnat vreodată. Nu putem înţelege evoluţia procesului de construcţie şi integrare europeană dacă nu acceptăm faptul că în spatele condiţiilor concrete care au determinat după cel de-al doilea război mondial reunirea mai multor state europene într-o largă federaţie se află o lungă istorie europeană.

În Antichitate nu se poate vorbi existenţa unei idei europene: Grecia reprezenta Europa însăşi, iar Imperiul roman, preluând cultura greacă şi valorile postulate de elenism, s-a identificat cu aceeaşi realitate. Cu alte cuvinte, istoria Greciei şi a Romei se identifică cu istoria Europei. Prin adoptarea creştinismului, Cetatea eternă a consfinţit, Cetatea eternă a consfinţit o nouă entitate: Christianitas (Creştinătatea).

După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476 d. Hr.), unitatea europeană se destramă şi pe ruinele ei apar regate pe care le uneşte doar credinţa creştină şi o vagă amintire a ceea ce a fost măreţia romană de altădată. Acum începe istoria ideii europene prin planuri şi tentative de refacere a Imperiului Roman, prin încercări de realizare a unei solidarităţi care se consfinţească din nou Pax Romana (Pacea Romană): renovatio imperii Romanorum (refacerea Imperiului Roman) devine idealul politic la ordinea zilei.

În asemenea condiţii, Europa este termenul generalizator prin care se exprimă o unitate originară pierdută. Preotul irlandez Columbanus îl numeşte în anul 615 pe papa Bonifacius al IV-lea omnium totius Europae ecclesiarum caput („căpetenia tuturor bisericilor întregii Europe”). La rîndul său, Isidor cel Tânăr i-a denumit pe adversarii arabilor de la bătălia de la Poitiers din 732 cu termenul generic de Europenses. Prima reuşită de reintegrare a popoarelor de pe continentul european sub un singur sceptru a fost opera lui Carol cel Mare, numit Rex, pater Europae (Rege, părinte al Europei), iar Analele de la Fulda vorbesc despre Europa vel regnum Caroli („Europa sau regatul lui Carol”).

Încă de la sfârşitul Evului Mediu, au apărut o serie de proiecte de organizare a statelor europene, care aveau drept scop pacificarea continentului european. Astfel, la începutul secolului al XIV-lea, marele poet Dante, îşi dorea ca monarhii să se supună împăratului, pentru a fi asigurată astfel pacea universală. Dar această concepţie era deja depăşită, având în vedere că suveranii nu îşi mai doreau nici arbitrajul papei, nici cel al împăratului. Funcţia de arbitru era concepută deja într-o cu totul altă manieră: astfel, ea ar fi trebuit excercitată de către un ansamblu de delagaţi ai prinţului. Aceasta era concepţia exprimată de către avocatul francez Pierre Dubois la începutul secolului al XIV-lea şi de către regele Boemiei Georges de Podebrady în 1464. Obiectivul unei asemenea propuneri era de a-i apăra pe suverani de pretenţiile imperiale.

Din secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, propunerile privind unificarea europeană au vizat, în mod constant, problema reglementării conflictelor şi cea a asigurării păcii pe continent.