Calculul Adaosurilor de Prelucrare

4.1. OBIECTUL LUCRARII

Lucrarea prezinta metodele de calcul a adaosurilor de prelucrare, precum si metodologia de stabilire a adaosurilor de prelucrare prin metoda analitica de calcul.

4.2. CONSIDERATII GENERALE

4.2.1. Metode de stabilire a adaosurilor de prelucrare

Adaosul de prelucrare este stratul de metal, masurat normal pe suprafata piesei, ce se îndeparteaza la prelucrarea semifabricatului.

Adaosul de prelucrare corect stabilit trebuie sa asigure stabilitatea procesului de prelucrare, calitatea ridicata a productiei si costul minim.

Pentru determinarea adaosurilor de prelucrare se utilizeaza doua metode: metoda experimental-statistica si metoda analitica de calcul.

Metoda experimental-statistica este bazata pe datele obtinute ca urmare a generalizarii experientei atelierelor de prelucrare mecanica, adaosurile de prelucrare stabilindu-se pe baza standardelor, normativelor sau tabelelor de adaosuri. Utilizarea tabelelor de adaosuri faciliteaza proiectarea proceselor tehnologice, dar nu prezinta garantia ca adaosurile stabilite în acest mod sunt minime pentru conditiile concrete de prelucrare, deoarece adaosurile sunt determinate fara a tine seama de succesiunea concreta a operatiilor (fazelor) de prelucrare mecanica a fiecarei suprafete, de schemele de bazare si fixare a semifabricatului pentru diferitele operatii de prelucrare mecanica si de erorile de prelucrare anterioare. Aceasta metoda permite stabilirea rapida, pe baza unei solutii unice, a adaosurilor de prelucrare. Adaosurile ce se prevad corespund cazului cel mai defavorabil si, de aceea, în multe cazuri, adaosurile de prelucrare stabilite prin normative pot fi micsorate.

Metoda analitica de calcul se bazeaza pe analiza factorilor care determina marimea adaosului si stabilirea elementelor componente ale acestuia pentru conditiile concrete de prelucrare. Aceasta metoda permite evidentierea posibilitatilor de reducere a consumului specific de material si de micsorare a volumului de munca al prelucrarilor mecanice la proiectarea unor procese tehnologice noi, precum si la analiza celor existente.

Calculul analitic al adaosurilor de prelucrare permite determinarea unor dimensiuni intermediare optime la toate operatiile succesive de prelucrare si asigura un numar minim de operatii si faze de prelucrare, necesare obtinerii calitatii prescrise a piesei prelucrate.

În comparatie cu valorile adaosurilor determinate experimental-statistic, calculul analitic poate conduce la reduceri de 6… 15% din masa neta a piesei.

Metoda de calcul analitic se recomanda sa fie utilizata în cazul productiei de masa si de serie mare.

De asemenea, metoda de calcul analitic se recomanda a fi utilizata si în cazul constructiei de utilaje grele, chiar în conditiile fabricatiei individuale a pieselor de dimensiuni mari. Pentru astfel de piese adaosurile prea mari pot conduce la pierderi mari de metal prin aschiere; pe de alta parte, la prelucrarea pieselor de dimensiuni mari este inadmisibil rebutul produs din cauza unor adaosuri insuficiente.

4.2.2. Schemele adaosurilor de prelucrare pe faza si pe operatie

Adaosul de prelucrare al fazei Af (sau al operatiei) este stratul de material ce trebuie îndepartat prin prelucrarea mecanica la faza (operatia) respectiva. Adaosul de prelucrare se masoara perpendicular pe suprafata prelucrata si pe o singura parte.

Adaosul de prelucrare al fazei k se obtine prin diferenta dimensiunilor realizate la faza (operatia) anterioara si cea considerata:

- pentru suprafetele exterioare:

Af, k = dk-1 – dk (4.1)

- pentru suprafetele interioare:

Af, k = Dk – Dk-1 (4.2)

Adaosul de prelucrare total At este stratul de material care trebuie îndepartat pentru a se obtine din semifabricat piesa finita. Se obtine din diferenta dimensiunilor nominale ale semifabricatelor (dn,s sau Dn,s) si ale piesei finite (dn,p sau Dn,p):

- pentru suprafetele exterioare:

At = dn,s – dn,p (4.3)

- pentru suprafetele interioare:

At = Dn,p – Dn,s (4.4)

Adaosul de prelucrare poate fi simetric sau asimetric.

Schema adaosurilor de prelucrare ale fazei pentru suprafetele exterioare este prezentata în figura 4.1.

Fig. 4.1. Schema tipica de asezare a adaosurilor de prelucrare

pentru suprafetele exterioare.

Adaosurile de prelucrare ale fazei (suprafata exterioara) sunt prezentate în figura 4.2.

Fig. 4.2. Adaosurile de prelucrare ale fazei (suprafata exterioara).

Schema adaosurilor de prelucrare ale fazei pentru suprafetele interioare este prezentata în figura 4.3.

Fig. 4.3. Schema tipica de asezare a adaosurilor de prelucrare pentru suprafetele interioare.

Adaosurile de prelucrare ale fazei (suprafata interioara) sunt prezentate în figura 4.4.

Tolerantele la adaosurile de prelucrare au pozitia asimetrica limitata în corpul piesei, pentru piesa din clasa arbore în minus, iar pentru piesa din clasa alezaj, în plus, corespunzând pozitiilor tolerantei elementului unitar din sistemul de tolerante ISO.

Adaosul nominal al fazei An,k se determina ca diferenta dintre dimensiunea nominala obtinuta la faza anterioara si la cea considerata:

An,k = dn,k-1 – dn,k = dmax,k-1 – dmax,k – pentru suprafetele exterioare (4.5)

An,k = Dn,k – Dn,k-1 = Dmin,k – Dmin,k-1 – pentru suprafetele interioare (4.6)