Realizarea unei Baze de Date cu Ajutorul Limbajului C

1.Introducere

Limbajul C s-a impus în principal datoritã existentei unui standard care contine toate facilitãtile necesare unui limbaj pentru a putea fi folosit într-o mare diversitate de aplicatii, fãrã a fi necesare abateri sau extinderi fatã de standard (cazul limbajului Pascal). Un exemplu este recunoasterea posibilitãtii ca un program sã fie format din mai multe fisiere sursã si a compilãrii lor separate, inclusiv referiri dintr-un fisier în altul. In plus, existã un numãr relativ mare de functii uzuale care fac parte din standardul limbajului si care contribuie la portabilitatea programelor C.

Limbajul C permite un control total asupra operatiilor realizate de procesor si asupra functiilor sistemului de operare gazdã, aproape la fel ca si limbajele de asamblare. Astfel se explicã de ce majoritatea programelor de sistem si utilitare sunt scrise de mai multi ani în limbajul C, pe lângã multe programe de aplicatii.

Limbajul C permite scrierea unor programe foarte compacte, ceea ce poate fi un avantaj dar si un dezavantaj, atunci când programele devin criptice si greu de înteles. Scurtarea programelor C s-a obtinut prin reducerea numãrului de cuvinte cheie, prin existenta unui numãr mare de operatori exprimati prin unul sau prin douã caractere speciale dar si prin posibilitatea de a combina mai multi operatori si expresii într-o singurã instructiune (acolo unde alte limbaje folosesc mai multe instructiuni pentru a obtine acelasi efect).

Din perspectiva timpului se poate spune cã instructiunile C sunt o reusitã a limbajului (si au fost preluate fãrã modificari de multe alte limbaje : C++, Java s.a.) dar functiile de intrare-iesire (printf,scanf) nu au fost un succes (si au fost înlocuite în alte limbaje). Un alt neajuns s-a dovedit a fi necesitatea argumentelor de tip pointer pentru functiile care trebuie sã modifice o parte din argumentele primite si a fost corectat prin argumente de tip referintã. Utilizarea directã de pointeri (adrese de memorie) de cãtre programatorii C corespunde lucrului cu adrese de memorie din limbajele de asamblare si permite operatii imposibile în alte limbaje, dar în timp s-a dovedit si o sursã importantã de erori la executie, greu de depistat.

Au mai fost preluate în limbajele post-C si anumite conventii, cum ar fi

diferenta dintre litere mici si litere mari, diferenta dintre caractere individuale si siruri de caractere (si terminarea sirurilor de caractere cu un octet zero), operatorii, comentariile s.a.

2.Tipuri de fisiere.

Un fisier ("File") este o colectie de date memorate pe un suport extern si care este identificatã printr-un nume. Fisierele se folosesc fie pentru date initiale si pentru rezultate mai numeroase, fie pentru pãstrarea de duratã a unor date de interes pentru anumite aplicatii.

Fisierele sunt entitãti ale sistemului de operare si ca atare ele au nume care

respectã conventiile sistemului, fãrã legãturã cu un limbaj de programare.

Operatiile cu fisiere sunt realizate de cãtre sistemul de operare, iar compilatorul unui limbaj traduce functiile (instructiunile) de acces la fisiere în apeluri ale functiilor sistem. Programatorul se referã la un fisier printr-o variabilã; tipul acestei variabile

depinde de limbajul folosit si chiar de functiile utilizate (în C). Asocierea dintre numele extern (un sir de caractere) si variabila din program se face la deschiderea unui fisier, printr-o functie standard. De obicei prin "fisier" se subîntelege un fisier disc (pe suport magnetic sau optic), dar notiunea de fisier este mai generalã si include orice flux de date din exterior spre memorie sau dinspre memoria internã spre exterior. Dispozitivele periferice uzuale au nume de fisiere predefinite; de exemplu, în limbajul C sub MS-DOS si MS-Windows se pot folosi urmãtoarele nume :

CON = consola sistem (tastaura la citire si monitor la scriere)

PRN (LPT) = imprimanta sistem

Pentru fisierele disc un nume de fisier poate include urmãtoarele:

- Numele unitãtii de disc sau partitiei disc ( ex: A:, C:, D:, E:)

- "Calea" spre fisier, care este o succesiune de nume de fisiere catalog

(director), separate printr-un caracter ('' în MS-DOS si MS-Windows, sau '/' în

Unix si Linux)

- Numele propriu-zis al fisierului ( max 8 litere si cifre în MS-DOS)

- Extensia numelui, care indicã tipul fisierului (continutul sãu) si care poate

avea între 0 si 3 caractere în MS-DOS).

Exemple de nume de fisiere disc:

A:bc.rar , c:borlandcbinbc.exe

c:workp1.cpp , c:workp1.obj

Sistemele MS-DOS si MS-Windows nu fac deosebire între litere mari si litere mici, în cadrul numelor de fisiere, dar sistemele de tip Unix sau Linux fac deosebire între litere mari si litere mici.

Consola si imprimanta sunt considerate fisiere text, adicã:

- între aceste fisiere si memorie se transferã caractere ASCII

- se recunoaste caracterul sfârsit de fisier (Ctrl-Z în MS-DOS si MSWindows,

Ctrl-D în Unix)

- se poate recunoaste la citire un caracter terminator de linie ('n').

Un fisier text pe disc contine numai caractere ASCII, grupate în linii si este terminat printr-un caracter terminator de fisier (Ctrl-Z), adãugat automat la închiderea fisierului, dupã scriere în fisier. Functiile de citire sau de scriere numere din/in fisiere text realizeazã conversia automatã din format extern (sir de caractere) în format intern (binary virgulã fixã sau virgulã mobilã) la citire si conversia din format intern în format extern, la scriere.