Funcționarii publici de execuție

1. Noțiunea de funcționar public

Pentru ca serviciile publice să-și realizeze sarcinile pentru care au fost organizate este necesar ca funcțiile publice - acele grupari de atribuții, puteri si competente - sa fie ocupate de persoane fizice cu o pregatire de specialitate, care sa realizeze, în practică, sarcinile autoritatilor și serviciilor publice, astfel cum acestea sunt grupate in funcțiile publice cu care au fost dotate, inca de la inființarea lor. Persoanele fizice care ocupa, in conditiile legii, funcțiile publice din cadrul autorităților și serviciilor publice au calitatea de funcționari publici.

Clasificarea funcționarilor publici este facută chiar de Legea nr.188/1999, potrivit careia funcționarii publici se împart in: funcționari debutanți si funcționari definitivi. În conformitate cu criteriul nivelului atribuțiilor titularilor lor, functionarii publici pot fi: înalți funcționari publici, funcționari publici de conducere si funcționari publici de execuție.

Funcționarii publici de execuție desfașoara activități publice de pregatire a actelor decizionale sau de punere a lor in executare.

Funcționarii publici de execuție se clasifică, potrivit celor trei clase ale funcțiilor publice, astfel:

a)funcționari din clasa I din care fac parte persoanele numite în urmatoarele funcții publice: expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;

b)funcționari din clasa a II-a în care sunt incluse persoanele numite în funcție publică de referent de specialitate;

c)funcționari din clasa a III-a în care sunt cuprinse persoanele numite in funcție publică de referent.

2.Stabilitatea funcționarului public de execuție:

Funcționarii publici trebuie sa aiba experiență în exercitarea funcției respective.

Această experiență se poate obține prin asigurarea pentru funcționarul public a unei stabilități în funcția pe care o ocupă.

Stabilitatea își are originea în nevoia gasirii unui instrument care sa stopeze amestecul mereu crescând al politicii în administrație.

În România, conceptul de stabilitate este întâlnit pentru prima oara, înca din timpul Regulamentelor Organice când s-a desființat schimbarea funcționarilor (slujbașilor) în fiecare an, ei urmând a fi numiți pe trei ani și în condițiile în care s-ar fi dovedit capabili ar fi putut să-și continue slujba pentru alte perioade.

Însa, o evoluție în adevaratul sens al cuvântului, a acestei noțiuni, s-a realizat odată cu adoptarea la 19 iunie 1923 a primului Statut al funcționarilor publici, unde alaturi de principii cu caracter de constantă pentru funcția publică, a fost introdus și conceptul de stabilitate.

Definind noțiunea de stabilitate, prof. Paul Negulescu arata că prin aceasta înțelegem situația juridică a unui funcționar care nu poate fi transferat, pedepsit, înlocuit sau destituit decât în cazurile și cu respectarea formelor stabilite de lege.

Legea în cauza determină modul în care se putea dobândi stabilitatea. Astfel, aceasta se obținea pe două căi:

- prin vechime; art. 64 viza pe toți funcționarii care la data punerii

în aplicare a legii, aveau o vechime de cel puțin cinci ani consecutivi.

- prin confirmare; prin definitivat, adică susținerea unui examen

de capacitate.