Accesul efectiv al persoanelor fizice pe teritoriul statelor membre

INTRODUCERE

Deplasarea muncitorilor independenţi este indispensabilă pentru a permite exercitarea comunitară a profesiunilor comerciale sau liberale. Deplasarea persoanelor fizice poate privi viaţa societăţilor şi exercitarea efectivă a libertăţilor de înfiinţare a filialelor sau a sucursalelor.

Accesul la funcţii al mandatarului social nu intră în libertăţile de circulaţie a muncitorilor salariaţi, ci în cadrul dispoziţiilor privind muncitorii independenţi .

Cetăţenia Uniunii Europene pare a stipula un drept de acces liber şi de sejur în toate statele membre. În ciuda dispoziţiilor art. 17 şi 18 , această libertate nu este necondiţionată. Iniţial, dreptul de intrare şi de sejur era recunoscut numai persoanelor care desfăşurau o activitatea economică, în baza dispoziţiilor art. 39 , 43 şi 48 TCE care au fost recunoscute ca având efect direct.

Această recunoaştere, de către Tratat, a dreptului direct de intrare şi de sejur nu a fost niciodată concepută într-o manieră necondiţionată. Sunt posibile restricţii pe motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică , iar Tratatul nu determină restricţiile admisibile. Acest drept de acces este, totuşi, prealabil exercitării acestor importante libertăţi prevăzute de Tratat.

Prin intermediul directivelor, dreptul efectiv şi concret de acces a fost acordat pentru activităţi economice. In acest sens, au fost adoptate două directive, şi anume: Directiva nr. 64/220 şi Directiva nr. 64/221 , prima a fost înlocuită printr-o altă directivă, din 21 mai 1973 , care constituie împreună cu cea de-a doua dreptul pozitiv în materie.

Având în vedere finalitatea economică a Tratatului, acest drept de acces pe teritoriul statelor membre nu putea fi oferit decât din perspectiva unei stabiliri sau a unei furnizări de servicii.

În timp, Tratatul a evoluat. Comunitatea s-a prezentat din momentul AUE ca fiind un spaţiu fără frontiere interne. De asemenea, dreptul de acces a fost generalizat şi acordat resortisanţilor comunitari neactivi, indiferent de participarea lor la viaţa economică. Cetăţenia UE, recunoscută la Maastricht, apoi reafirmată la Amsterdam, oferă un cadru mai larg. Astfel, art. 18 înscrie un drept de acces şi de sejur cetăţenilor UE, în principiu liber, adică indiferent de finalitatea economică. In realitate, există, întotdeauna, rezerva limitărilor şi a condiţionărilor prevăzute de Tratat şi în dreptul derivat. Aceasta trimite, din nou, la restricţiile posibile din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică şi la directivele care au fost, în majoritate, adoptate în anul 1990.