Arta Militară

Capitolul I

Organizarea militară şi sistemul defensiv al Ţărilor Române

În secolele XIV-XVII, statutul internaţional al Ţărilor Române a depins în mare măsură de raporturile dintre marile puteri vecine şi de obiectivele politicii externe româneşti.

Esenţiale în raporturile internaţionale au fost relaţiile dintre Ţările Române şi Poarta.

„Ţările Române nu aveau resursele necesare unor acţiuni ofensive de durată în teritoriul inamic. Strategia lor militară era în principal defensivă şi urmărea să împiedice Poarta să instaureze la nord de Dunăre regimul de paşalâc. Toţi voievozii români, de la Mircea cel Bătrân şi până la Mihai Viteazul, au căutat să evite bătăliile cu turcii în câmp deschis şi au aplicat o tactică militară proprie.”

Atitudinea boierimii a fost inconsecventă în această perioadă. În funcţie de obiectivele politicii Porţii şi de evoluţia luptei pentru putere dintre domnitor şi boierime, clasa conducătoare a adoptat fie soluţia sprijinirii domnitorului atunci când apărea pericolul transformării Ţărilor Române în paşalâc şi pierderea privilegiilor sale, fie de indată ce apărea posibilitatea unei înţelegeri cu Poarta, abandonarea luptei şi recunoaşterea suzeranităţii turceşti.

Ţările Române nu se aflau pe direcţia strategică de înaintare spre centrul Europei, ci la marginea sa. La baza raporturilor româno-turceşti în epoca medievală s-au aflat Capitulaţiile, care reprezentau diplome de privilegii acordate de sultanii otomani domnilor români. Ele prevedeau respectarea autonomiei Ţărilor Române, care îşi păstrau propriile instituţii. Principele era un domn pământean ales de boieri. În schimbul recunoaşterii autonomiei, Ţările Române plăteau un tribut (haraci), care a reprezentat iniţial un fel de impozit, iar apoi, în forma sa clasică, răscumpărarea păcii. Cu timpul, haraciul a crescut la sume foarte mari. Se adăugau numeroasele daruri cu prilejul reconfirmării domniei şi obligaţiile constând în mari cantităţi de cereale, turme de oi, lemn, ce se îndreptau spre Constantinopol. În plus, Ţările Române erau obligate să sprijine Poarta pe timpul campaniilor militare cu soldaţi şi salahori pentru întreţinerea drumurilor şi repararea cetăţilor.

„Conflictele dintre români şi turci au început la 1388, în Dobrogea. Au urmat cele cu Ţara Românească în 1388 şi 1391, Moldova în 1420, Transilvania în 1420- 1421. Marile confruntări militare, precum cea de la Rovine (17 mai 1395), Vaslui (10 ianuarie 1475), au forţat Poarta să recunoască relaţiile politice de la nord de Dunăre şi, în ciuda câtorva încercări de a instaura regimul de paşalâc, să accepte existenţa politică a Ţărilor Române.”

I. 1 Evoluţia armatei în Ţările Române

Cât timp în Ţările Româneşti s-au manifestat relaţiile feudale termenul folosit pentru desemnarea armatei este cel de oaste. Chestiunea este explicabilă cel puţin din următoarele motive: insuficienţa delimitare şi specializare faţă de alte instituţii, insuficienţa reglementărilor privind organizarea şi funcţionarea, efemeritatea unor elemente componente.

„În Moldova şi Ţara Românească s-a manifestat o organizare militară similară, fapt ce ne permite o abordare a evoluţiei oştirii concomitent în cele două ţări. Încercându-se analiza organizării oastei în Ţările Române, o mare parte a literaturii de specialitate operează cu două concepte: oastea mare şi oastea cea mică.”

Oastea de pace (permanentă)

Până la începutul secolului al XVII-lea, când domnitorii din cele două ţări apelează masiv la serviciul mercenarilor şi dezvoltă corpul slujitorilor, oastea permanentă se compunea din elementele (permanente sau cu rândul) care păzeau curtea domnească, din gărzile cetăţilor, o parte a curtenilor din ţinuturi (cei care îndeplineau anumite misiuni cu caracter militar) şi forţele care păzeau frontierele (elemente ale satelor de plăiaşi, ale scalei sau satelor de margine la Dunăre – în cazul Ţării Româneşti, strajerii în cazul Moldovei). Oastea de pace putea să cuprindă şi alte elemente (dregătorii centrali cu subalternii lor, boieri mari şi curteni convocaţi etc.) atunci când domnitorul participă la unele activităţi nerăzboinice (depunerea omagiului, primirea unor înalţi demnitari străini, înscăunare, deplasări prin ţară.) Nu se cunoaşte efectivul oastei permanente din această vreme.

„Începând cu secolul al XVII-lea lucrurile se schimbă. Un ansamblu de factori interni şi externi i-a determinat pe domnitorii români să purceadă la constituirea unei oşti permanente puternice. Ea cuprindea o parte a călăraşilor, cei aflaţi în serviciu permanent, ceilalţi lucrîndu-şi pământul. Proveniţi din rândul slujitorilor, ei erau dispuşi în oraşe-garnizoane, fie din interiorul ţării, fie de la marginile sale. Bucureşti, Buzău, Ploieşti, Ruşii de Vede, Lichireşti (Călăraşi de azi), Târgul de Floci, Hodivoaia, Caracal, Măneşti, Gherghiţa, Rădăuţi, Ştefăneşti, Fălciu, Orhei, Soroca, Lăpuşna etc.”