Elementele obligaționale

Paşii enormi cu care mergem noi astăzi, nu izolat şi individual, ci împreună cu toţii, în foarte multe cazuri par a fi nişte paşi drepţi şi chibzuiţi, care au marea menire de a ne duce pe noi toţi spre progres şi evoluţie continuă şi neapărat benefică. Însă pentru a ne atinge toate scopurile, pantru a ne vedea realizate aspiraţiile spre care rîvnim trebuie să acţionăm organizat şi cu multă prudenţă. Organizarea presupune calaborare, înţelegere şi cunoştinţe. În cadrul oricării colaborări, fiecare din noi sîntem puşi atît în postura de a cere cuiva ceva, cît şi în acea în care sîntem noi obligaţi să oferim ceva altor persoane. Şi acest lucru este inevitabil. Anume la acest moment intervine instituţia obligaţiilor.

Studiul vieţii juridice a societăţii omeneşti denotă rolul covîrşitor al obligaţiilor – raporturile obligaţionale dintre indivizi formează urzeala vieţii juridice.

Teoria generală o obligaţiilor este cheia de boltă a dreptului civil, ea constituie baza întregii construcţii a ştiinţei dreptului, mai ales al dreptului privat.

Nu există instituţie a dreptului în care să lipsească influenţa principiilor generale ale obligaţiilor. Nu există relaţie în care să nu întîlnim obligaţii.

Existenţa permanentă a obligaţiilor în multitudinea de raporturi şi relaţii în care este antrenat omul a determinat o cercetare în domeniul obligaţional. Astfel, asupra materiei obligaţionale şi asupra consecinţelor ecesteea s-au pronunţat mulţi autori. De remarcat este faptul că la capitolul „obligaţii” s-au oprit gînditorii încă de pe vremea lui Iustinian, şi respectiv primele viziuni şi explicaţii referitor la acestea le găsim în Instituţiile lui Iustinian. „ Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura (iustinian) – „ Obligaţia este o lagătură de drept prin care sîntem constrînşi de nevoie să plătim un lucru oarecare potrivit normelor de drept ale statului nostru” (Iustinian Institutum juris, Cartea a III-a, titlul XIII, De obligationibus).

Treptat, de-a lungul timpului, obligaţia nu şi-a pierdut importanţa şi relatări în domeniul dat găsim la mai mulţi autori.

De exemplu Constantin Stătescu şi Corneliu Bîrsan definesc obligaţia în felul următor: „ obligaţia este acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor – şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrîngerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie ”.

O definiţie asemănătoare vedem şi la Iosif R. Urs, şi anume „obligaţia este îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectului corelativ, conduită care constă în a da, a face ori a nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului„.

Tatiana Moroşan defineşte obligaţia ca fiind „ acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, numită debitor, este ţinută faţă de o altă persoană, numită creditor, fie la o prestaţie pozitivă – a da sau a face, - fie la o abstenţiune – a nu face” [6, pag32].

Vizualizînd definiţiile date observăm că toţi autorii sînt solidari în ceea ce priveşte definirea obligaţiilor, evidenţiind dreptul de creanţă al creditorului şi îndatorirea dabitorului.

Dacă pătrundem în esenţa obligaţiilor putem uşor desprinde importanţa acestora. Pornind de la faptul că obligaţiile sînt prezente pretutindeni, în orice raport, în orice relaţie, în orice colaborare şi partenierat, putem concide că ele se prezintă ca un fel de asigurare a părţilor şi ca un garant al atingerii scopurilor propuse. Faptul dat stimulează implicarea oamenilor în diverse afaceri şi raporturi, stimulează apariţia noilor relaţii, atît profesionale, cît şi personale.

Pentru a putea sesiza esenţa obligaţiilor trebuie doar să exemplificăm situaţii în care ne aflăm fiacare dintre noi. Spre exemplu ne dorim ceva de la magazin şi pentru a obţine lucrul dat trebuie să achităm preţul acestuia. Respectiv, la acest moment, apare, pe de o parte, obligaţia noastră, a cumpărătorului, de a achita preţul şi pe de altă parte obligaţia vînzătorului de a ne preda lucrul, după achitarea preţului.

Este un exemplu primitiv, dar care net arată existenţa obligaţiilor şi care ne spune că oricît de minusculă n-ar fi relaţia la care luăm parte, pe lîngă dreptul la care pretindem trebuie să ne onorăm şi obligaţia reciprocă, care survine în mod firesc. Şi astfel stau lucrurile în orice situaţie şi în orice colaborare.

Faptul rezistenţei în timp a obligaţiilor nu este o întîmplare, ci o necesitate. Posedarea anumitor cunoştinţe despre obligaţii, despre esenţa şi rolul acestora, aş zice că, este o îndatorire a noastră pentru a putea crea un echilibru just între noi şi parteneri atunci cînd participăm la anumite relaţii.

Obligaţiile – raporturile obligaţionale, datîndu-şi apariţia încă din cele mai vechi timpuri persistă în întreaga sferă de drept şi cea juridică, în cea socială şi nu numai, evidenţiindu-se prin importanţa ce o prezintă şi regula de drept ce o menţine, fapt ce nu poate fi contestat.