Moneda Euro - O Perspectivă Austriacă

1. Preambul

Moneda unică europeană, euro, se consideră a fi azi (și nu doar printre eurofili), un instrument important care a contribuit la unificarea în “diversitate” a statelor din Uniunea Europeană, proces început cu mai bine de o jumătate de secol în urmă. Intrată în circuitul financiar la data de 1 ianuarie 1999, euro a fost folosit într-o primă fază doar ca monedă de cont, ajungând efectiv în mâinile populaţiei trei ani mai târziu. Moneda unică europeană urma să fie grefată pe un cadru politic şi macroeconomic căruia ar fi trebuit să-i dea un plus de stabilitate politică, socială şi evident, economică. Printre beneficiile invocate de artizanii monedei euro se pot enumera reducerea costurilor tranzacțiilor (facilitând turismul, schimbul și creșterea economică), eliminarea riscurilor asociate schimburilor valutare, stimularea concurenței și creșterea productivității prin realizarea economiilor de scară, un plus de siguranță în comerțul și investițiile transfrontaliere. În peste zece ani de existență, moneda unică a devenit a doua valută de rezervă la nivel global și a doua cea mai folosită monedă în tranzacțiile internaționale. Toate acestea s-au făcut însă cu mari sacrificii, pliate pe interesul meschin a unor grupuri de politicieni influenți și cu viziuni total diferite față de cele ale părinților ideii de pan-europenism.

2. Sistemul Monetar European

După prăbușirea sistemului de la Bretton Woods, lumea a avut de-a face cu monede discreționare flotante. Guvernele au putut, în sfârșit, să-și controleze oferta de bani fără vreo limitare din partea aurului, iar deficitele au putut fi finanțate de banca centrală. Manipularea cantității de bani vizează un singur obiectiv: finanțarea politicilor guvernamentale.

Sistemul Monetar European (SME), apărut în 1979, era așteptat ca o soluție a problemei de coordonare și de instituționalizare a fostului “șarpe monetar”. Șarpele monetar a existat între 1972 și 1973 și permitea o marjă de ±2,25%, pentru fluctuația valutelor în raport cu dolarul american. Când, în 1973, dolarul a început să fluctueze liber, tunelul a dispărut. Șarpele a părăsit tunelul, dar blocul dominat de marca germană a continuat să-l folosească.

SME a încercat să limiteze fluctuația cursurilor de schimb, permițându-le să fluctueze într-un coridor de ±2,25% în jurul ratei artificiale. Ideea era că atunci când cursul de schimb amenința să părăsească acel coridor, banca centrală ar fi intervenit pentru a-l readuce în acea bandă de fluctuație. Pentru asta trebuia ca o bancă centrală să cumpere valută sau să emită mai mulți bani când aceasta se aprecia și ieșea din intervalul de fluctuație. Ea trebuia să-și cumpere moneda vânzând active cum ar fi rezervele valutare, dacă aceasta se deprecia, ieșind din coridor. Acest lucru se putea face fără nicio restricție, singura constrângere fiind rezervele valutare ale băncii centrale. Acesta constituia principalul defect al SME și motivul care împiedica funcționarea sa. Nu era posibil să forțezi o altă bancă centrală să coopereze, adică să forțezi Bundesbank să cumpere franci cu mărci proaspăt emise, când prima monedă se deprecia. Dacă aceasta ar fi fost situaţia, SME ar fi funcţionat ca un fel de plasă de siguranţă pentru guvernele inflaţioniste, ce ar fi putut astfel să fie periodic salvate de către celelalte bănci centrale. “Consecinţa inevitabilă ar fi fost o hiperinflaţie la scară europeană. ”

Criza fatală a SME s-a produs în 1992, când peseta spaniolă și lira irlandeză trebuiau să-și reajusteze cursul. În același an, lira sterlină era supusă unei deprecieri puternice, guvernul britanic a trebuit să înceteze încercarea de a-și stabiliza cursul de schimb, părăsind SME. Francul francez urma și el aceeași cale, Franța cerând sprijin nelimitat și necondiționat din partea Băncii Germaniei. Declararea de renunțare la SME a fost făcută atunci când marja de fluctuație a ajuns la ±15%, în 1993. Bundesbank, care ducea o politică puternic antiinflaționistă, a câștigat lupta cu inflaționiștii perverși, forțându-i pe aceștia să-și declare falimentul. Marca germană furniza o anumită stabilitate monetară nu doar în Germania, ci și în restul Europei. Chiar și așa, ea însăși s-a dovedit inflaționistă pierzându-și 90% din puterea de cumpărare de la naștere (1949), și până la dispariția SME.

3. Începuturile monedei euro

Panul Warner a constituit prima încercare de instituire a unei monede discreționare în Europa. El a fost inițiat de Pierre Werner, primul-ministrul al Luxemburgului, și prezentat în octombrie 1970. Planul prevedea trei etape și propunea o uniune monetară în 1980. Astfel în prima etapă era nevoie de coordonarea politicilor bugetare și reducerea fluctuațiilor cursului de schimb. A treia etapă prevedea să se fixeze cursurile de schimb și să se stabilească politicile comune. Însă nu era clar cum cum se producea saltul de la prima etapă la a treia; a doua etapă nu a fost prezentată niciodată. Planul Warner nu prevedea o bancă centrală comună și a fost, în cele din urmă, respins, însă a creat un precedent pe calea integrării europene, un scop declarat a fi fundamental.