Cuprins
- Introducere 4
- Definiţie 4
- Riscul de credit 4
- Riscul de contrapartidă 5
- Riscul de expunere 5
- Riscul de recuperare 5
- Metode de măsurare 5
- Metoda standard 6
- Metoda notărilor interne (Internal Ratings Based) 7
- Metoda IRB avansată 7
- Alegerea metodei de estimare 8
- Riscul operaţional 8
- Metode de măsurare 9
- Metoda indicatorului de baza(BIA: Basic Indicator Approach) 9
- Metoda standard (SA: "Standardised Approach") 9
- Metoda de măsură avansată(AMA: Advanced Measurement Approache) 10
- Riscul de dobândă 11
- Măsura de volum: Gap şi impas 12
- Metoda de marjă 12
- Metoda de valoare: VAN a bilanţului şi sensibilitatea fondurilor proprii 13
- Riscul de curs de schimb 16
- Metode de măsurare a riscului de curs de schimb 16
- Metoda de volum 17
- Metoda de valoare 17
- Riscurile datorate lipsei de informaţie 18
- Metode de gestionare a riscurilor bancare 18
- Introducere 18
- Riscul de credit 19
- Riscul ratei dobânzii 21
- Riscul cursului de schimb 24
- Riscul operaţional 28
- Determinanţi ai riscului bancar 31
- Introducere 31
- Costul dificultăţii financiare 31
- Convexitatea funcţiei de taxe 32
- Mărimea firmei 32
- Impactul dualităţii poziţiilor de conducere asupra alegerii metodei de gestiune a riscului de către bancă 32
- Impactul cotei de reprezentanţi ai statului şi instituţiilor publice asupra riscului bancar 33
- Impactul cotei de administratori străini asupra riscului bancar 33
- Impactul mărimii consiliului de administratori asupra riscului bancar 33
- Impactul procentului deţinut de acţionarul majoritar asupra riscului bancar 34
- Concluzie 34
- Concluzie 34
- Studiu de caz: Information risk management la o societate financiară privată – bancă şi asigurări - 34
- Iniţierea evaluării riscului 35
- Conducerea şi documentarea evaluarii (assessment) 35
- Selecţionarea sistemului şi prepararea evaluării 36
- Sedinţe de identificare şi clasificare a gradului de criticalitate, şi de identificare a controalelor existente 36
- Comparaţia cu cerinţele opţionale sau obligatorii pentru identificarea expunerilor 37
- Recomandările pentru soluţii de reducere a expunerilor 37
- Dezvoltarea unei declaraţii de « risk acceptance » pentru expunerile rămase 38
- Aprobarea declaratiei de acceptare a riscului 38
- Documentarea rezultatelor 38
- Bibliografie 39
Extras din proiect
Introducere
Mediul bancar a devenit foarte instabil şi vulnerabil în faţa diferitelor fluctuaţii din sfera monetara şi faţă de diferitele perturbaţii iar băncile sunt din ce în ce mai ameninţate de o diversitate de riscuri influenţând negativ activitatea lor şi poziţia lor pe piaţa financiară.
Definiţie
Riscul defineşte un pericol bine identificat asociat cu survenirea unui eveniment sau unei serii de evenimente, perfect descriptibile, despre care nu se ştie dacă se vor produce dar se ştie că sunt susceptibile de a se produce într-o situaţie de expunere.
Este uşor de înţeles de ce noţiunea de risc definită în acest fel nu permite descrierea situaţiilor de incertitudine şi cunoaşterea modalităţilor de luare a deciziilor în aceste contexte.
Se ştie ce anume nu se cunoaşte dar numai atât: nu putem da o mai buna definiţie a incertitudinii.
A şti anticipa, a urmări efectele potenţiale, a pune în practică un sistem de supraveghere şi de colectare sistematica a datelor pentru a declanşa alerte imediat ce evenimentele neobişnuite se întâmpla: lista măsurilor de luat este lungă, ceea ce sugerează ca ignoranţa nu e o fatalitate şi ca a gândi în termeni de incertitudine înseamnă deja a găsi metode de a o gestiona.
Fundament teoretic
Fie el de credit, de schimb sau de dobânda, problematica riscului bancar face parte din temele recurente ale actualităţii. Riscul bancar este greşit considerat ca bine identificat. În realitate riscul bancar cunoaşte o explozie “demografică”.
Una din clasificările riscului poate fi compusa din 8 componente: riscul comercial, riscul informatic, riscul de operaţii, riscul juridic şi fiscal, riscul politic, riscul de concurenţă, riscul de mediu şi riscul de resurse.
În faţa aceste nomenclaturi explozive cultura bancara tradiţională e gâtuita. Pentru a-i face faţă instituţiile bancare ierarhizează riscurile, pun în practică o metoda de control al fiecărui risc şi clarifică responsabilităţile. Esenţialul este evoluţia necesară şi delicată a unei culturi a riscului.
Riscul de credit
Definiţie
Riscul de credit este definit ca fiind riscul de pierdere la care banca este expusă în cazul deteriorării sau default-ului contrapartidei. El rezultă din combinaţia a trei factori: riscul de contrapartidă, riscul de expunere şi riscul de recuperare.
Riscul de contrapartidă
Acest risc este caracterizat de probabilitatea ca clientul să nu poată să plătească creditul. Este compus din doi factori: calitatea debitorului (clasa de risc sau notaţia) şi maturitatea creditului.
Riscul de expunere
Riscul de expunere este reprezentat de suma angajată la momentul imposibilităţii plătirii creditului. Aceasta suma depinde de tipul de facilitate acordată (facilitate de casă, împrumut pe termen mediu sau lung, cauţiune, operaţii pe piaţă), de nivelul confirmat sau nu, de durata facilităţii/serviciului şi de metoda de amortizare (lineară, degresivă, etc.)
Riscul de recuperare
Acesta este reprezentat, după costul de recuperare şi de partaj, de valoarea estimată a realizării garanţiilor (reale şi personale) şi de lichidarea activelor ne-girate ale contrapartidei.
Recuperarea/ valoarea garanţiilor deţinute se deduce din expunere. Ea este funcţie de valoarea iniţială a bunului, de caracterul necesar sau nu al continuării activităţii, de durata ei de viata, de piaţă şi de valoarea recuperată în cazul vânzării forţate.
Metode de măsurare
În noul acord Basel II, fiecare instituţie are alegerea între trei metode:
• Metoda standard (notaţie externă)
• Metoda IRB Foundation (notaţie internă simplă)
• Metoda IRB avansata (notaţie internă complexă)
Ideea de la baza existenţei mai multor metode de evaluare a riscului de credit este stimularea practicilor mai bune în materie de măsurare şi control al riscului de credit pentru calcularea optimă a cheltuielilor din fondurile proprii.
Metodele de măsură a riscului de credit trebuie luate în considerare ţinând cont de o dimensiune evolutivă; de fapt acordul Basel a apărut pentru ca numeroase bănci să treacă de la metoda standard la metoda IRB simplă şi apoi avansată.
De fapt, instituţiile de credit vor avea în mod general două mari opţiuni: fie să lase responsabilitatea notării portofoliului lor organismelor de notare externe, fie să caute să elaboreze în intern sisteme de gestiune a riscului de contrapartidă total adaptate la natura activităţii lor.
Metoda standard
Aceasta metodă, intrând în vigoare la 1 ianuarie 2007 este fondată pe o clasificare a riscurilor obţinută plecând de la notaţii externe (agenţii de notare, companii de asigurare de credit)
7 categorii de debitori sunt definite pentru grilele de ponderare: suverani, entităţi ale sectorului public non guvernamental, bănci, întreprinderi, retail, credite ipotecare garantate prin bunuri imobile, credite garantate printr-o ipoteca comerciala.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Riscul Bancar intre Control si Oportunitate.doc