Aspecte privind Rezervele Minime Obligatorii

Cap. 1 Aspecte generale privind Rezerva Minimă Obligatorie

1.1. Concept

Obiectul de activitate al unei bănci presupune, prin natura proceselor economice la care participă, lucrul cu active financiare sau într-o formulare empirică lucrul cu banii. Comparaţi de economişti cu “sângele care irigă economia”, banii au un efect dual asupra economiei: inexistenţa lor atrage după sine blocarea sistemului economic în general şi în particular, falimentul unor agenţi economici, iar excesul de bani aduce o insuficientă gestionare a acestora cu repercursiuni asupra rezultatului economic.

În scopul menţinerii credibilităţii faţă de clienţi şi faţă de comunitatea financiară, băncile trebuie să probeze în permanenţă un grad corespunzător de lichiditate. Pentru a răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor şi a ieşirilor trebuie realizată astfel încât să existe în permanenţă suficiente lichidităţi la nivelul instituţiei bancare.

Băncile trebuie să studieze permanent gradul de lichiditate, să-şi asigure permanent starea lor de lichiditate. In acest sens, institutiile de credit trebuie să dispună de rezerve suficiente, rezerve care în esenţă nu sunt altceva decât active ce pot fi utilizate ca mijloc de plată sau care pot fi transformate operativ în astfel de mijloace.

Una din modalitatile de asigurare a lichidităţii bancare este crearea de rezerve minime obligatorii sau, altfel spus, crearea unui depozit la banca de emisiune.

Rezervele minime obligatorii reprezintă rezerve neremunerate sau slab remunerate deţinute la banca centrală de către băncile comerciale.

Prin prisma practicii , rezervele minime obligatorii sunt reprezentate de soldul creditor minim al conturilor curente deschise de băncile comerciale la banca centrală şi pe care acestea sunt obligate să-l conserve.

Mărimea lor se determină prin aplicarea unui coeficient (stabilit de banca centrală şi care se numeşte coeficientul rezervelor minime obligatorii) la mărimea depozitelor atrase de fiecare banca de la agentii economici şi de la populaţie. Trebuie menţionat că acele depozite care depăşesc aceasta limită sunt rezerve ”libere”.

Coeficientul rezervelor minime obligatorii poate să fie unic sau diferenţiat în funcţie de natura depozitelor. De exemplu, în zona Euro, autorităţile monetare au optat pentru aplicarea unui coeficient unic.

Regimul rezervei minime obligatorie a fost pus în aplicare pentru prima data în S.U.A la începutul secolului XX mai precis în anul 1933 când s-a urmărit în primul rand protejarea deponenţilor, utilizarea sa generalizându-se după perioada Marii Crize, care a afectat direct activitatea bancară, determinând, numai în S.U.A, falimentul a peste 9000 de bănci.

Exemplul american a fost urmat de tarile Europei astfel :

Table 1

Tara Anul

Anglia 1946

Italia 1947

Germania 1948

Olanda 1954

Belgia 1961

Franţa 1967

In momentul actual, în majoritatea ţărilor industrializate există o practica a rezervelor minime bazata pe dispoziţii legale, acestea reprezentând in marea majoritate a ţărilor industrializate un instrument de politică monetară

Scopul urmărit, printr-un astfel de mecanism este atât prudenţial cât şi monetar, dar daca iniţial funcţia lor principala era aceea de asigurare, treptat aceasta îşi pierde din importanta in favoarea funcţie de reglare monetara Este:

- prudenţial, prin faptul că se conferă publicului siguranţa că băncile dispun oricând de suficiente lichidităţi pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depunerilor.

- monetar, datorita faptului că este limitată capacitatea băncilor de a multiplica creditul pe baza depozitelor clienţilor, situaţie evidenţiată şi de formula multiplicatorului creditului, de unde rezultă o relaţie invers proporţională între nivelul acesteia şi rata rezervei minime obligatorii .

În funcţie de modul de reglementare al bazei de calcul, al aplicării procentuale şi

nivelului ratelor, pot fi analizate următoarele aspecte :

- în decursul anilor ‘60-’70 băncile centrale au fundamentat un instrument care permitea o acţiune directă asupra lichidităţii bancare şi a costului lor de finanţare, precum şi o acţiune indirectă asupra comportamentului în materie de credite şi asupra agregatelor monetare .

- în perioada actuală, mai multe ţări au renunţat la utilizarea rezervelor obligatorii, în timp ce o parte a procedat la revizuirea modului de utilizare .

Apogeul rezervelor obligatorii s-a manifestat în anii ‘60-’70, iar modificările numeroase ale ratelor de rezervă obligatorie au demonstrat integrarea acestui instrument în strategiile conjuncturale . Astfel, în Germania, rata rezervelor a fost modificată în medie de 3 ori pe an până în anul 1981, în Austria au fost 9 revizuiri între 1972 şi 1976, iar în Franţa 30, între 1970şi 1975 .

În ţările fără control asupra pieţei valutare şi asupra schimburilor, existenţa rezervelor obligatorii ridicate au provocat o delocalizare a operaţiunilor de schimb (de exemplu, a sporit piaţa eurodolarilor şi s-au dezvoltat operaţiile băncilor germane în Luxemburg). În toate ţările în care rezervele obligatorii au înregistrat valori semnificative, s-a manifestat, pe de o parte dezvoltarea operaţiunilor acelor instituţii financiare nesupuse mecanismului rezervelor obligatorii, şi pe de altă parte, dezintermedierea sau crearea de către bănci a unor instrumente nesupuse rezervelor .

O asemenea schimbare de atitudine, din partea autorităţilor monetare, s-a fundamentat pe conştientizarea faptului că rezervele obligatorii afectează contul de exploatare bancară şi acţionează nu numai asupra ofertei de credit, ci mai cu seamă asupra cererii de credit, prin efectul de preţ, pe care îl antrenează.

Datorită inovaţiilor financiare, o parte tot mai importantă a resurselor bancare sunt

remunerate prin rata de piaţă a dobânzii, şi în consecinţă, sunt sensibile la variaţia acesteia din urmă. Necesitatea de a dispune de un volum ridicat de rezerve obligatorii, prin diminuarea costului mediu al pasivelor bancare, înregistrează o tendinţă de diminuare puternică .

Se poate concluziona că, deşi în prezent, rezervele obligatorii îndeplinesc încă într-un anumit număr de ţări dezvoltate, un rol important în cadrul lichidităţii bancare, menţinerea ratei nu este considerată un instrument major al politicii monetare.