Băncile. concept, apariție și dezvoltare

În principal , activitatea bancară se concretizează în “comerţul” cu bani . Banca este aceea care , pe de o parte “cumpără bani” , suportând un cost sub forma dobânzii bonificate , iar pe de altă parte “vinde” banii acumulaţi , câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută . Prin urmare , banca se identifică , în primul rând şi în cea mai mare banca se identifică în primul rând şi în cea mai mare măsură cu activitatea de creditare . Se poate spune că acumularea resurselor de creditare şi plasarea lor este “cheia de boltă” a activităţii unei bănci. De aici derivă şi funcţiile economice ale băncii .

În viaţa economică contemporană , activitatea bancară , rolul băncilor ocupă un loc central . Banca favorizează tranzacţiile comerciale în interiorul şi în exteriorul unei ţări , asigură efectuarea plăţilor şi schimbul valutar . Pe un alt plan , banca permite realizarea investiţiilor , fie participând direct la finanţarea acestora , fie prin plasamentul şi gestiunea economiilor băneşti . Banca este “actorul” principal pe piaţa capitalurilor . Totodată , dacă avem în vedere progresul tehnico-ştiinţific şi rolul băncii în economia contemporană , trebuie menţionat rolul informaticii şi telecomunicaţiilor care conferă noi faţete ale relaţiilor bancă client şi metodelor de gestiune folosite .Într-un sens figurat , se poate aprecia că banca este “templul” banilor . Activitatea sa este în mare măsură ocultă şi misterioasă . Deci este implicat secretul bancar , dar mai ales forţa pe care o reprezintă banii , capitalul în complexitatea sa .Referire la acest aspect face şi Claude Simon în lucrarea sa intitulată “Băncile” , unde descrie conturile publice ale unei bănci ca fiind aproape nedescifrabile chiar şi pentru specialişti : în acestea se adună franci , dolari , yeni şi câte alte monede . Bilanţurile sunt deghizate . Pentru depunătorul titular al unui cont , cel mai adesea o persoană particulară , banca este suverană , putere dată de bogăţia ei. Pentru cel care doreşte să contracteze un împrumut , banca este autoritatea absolută care dispune de un fel de drept de veto : dacă refuză acordarea creditului , cel în cauză trebuie să renunţe la maşină, casă , investiţii sau pur şi simplu la posibilitatea de a supravieţui mai ales în cazul unei intreprinderi aflate în dificultate financiară .

Referitor la apariţia băncilor , se ridică întrebarea dacă acestea au putut exista sau nu înainte de apariţia banilor . Unii autori , bazându-se pe dovezi istorice , atestă faptul că operaţiunile bancare au apărut şi s-au dezvoltat încă cu mii de ani înaintea erei noastre , concomitent cu apariţia şi dezvoltarea vieţii sociale . Aceşti autori afirmă că în decursul timpului , băncile asigurau păstrarea unor obiecte de valoare , cum ar fi cele din metale preţioase . Astfel se considera că templele , care primeau în depozit asemenea valori , desfăşurau o activitate de tip bancar . Vechii babilonieni , cu douăzeci de secole înainte de Hristos , cunoşteau practica de a încredinţa templelor depozite de valori . În Forumul Roman se efectuau operaţiuni de acelaşi fel încă din secolul al IV-lea înainte de Hristos . În antichitate , egiptenii , asirienii , grecii şi fenicienii , ca popoare civilizate care efectuau comerţ , se ocupau şi cu schimbul de monede şi metale preţioase . Trapeziţii greci şi argentarii romani înlesneau schimbul de monede , primeau în păstrare depuneri de valori şi acordau credite .O altă întrebare care se pune este dacă operaţiunile de preschimbare a monedei de către zarafi , ca şi cele de acordare de credite de către cămătari sunt o ilustrare a prezenţei bancare . Ori banca nu este emanaţia Antichităţii şi nici a Evului Mediu , creaţia ei este legată de puterea de circulaţie a unui tip de bani diferit de cel al monedei din metal preţios sau al monedelor de valoare intrinsecă , crearea monedei financiare .Deşi în decursul Evului Mediu au apărut , în legătură cu intensele schimburi comerciale în bazinul mediteranean , o suitã întreagă de bănci care să mijlocească plăţile , despre bănci în plenitudinea termenului , nu se poate vorbi decât odată cu apariţia băncilor care şi-au propus emisiunea de bilete de bancă .

În secolele XII – XVI au apărut mai multe organizaţii bancare ca : Banca de Veneţia (1171) , Banca de Barcelona (1341) Banca de San Giorgio (1407) , Banca de Milano (1593) . Dar băncile autentice , moderne , pot fi considerate cele apărute începând cu Banca de Amsterdam (1608) , Banca de Hamburg (1619) , Banca de Stockholm (1650) şi cu deosebire Banca Angliei , a cărei înfiinţare în 1694 marchează adevărata piatră de hotar a apariţiei băncilor moderne . Astfel că asemănările , mai mult sau mai puţin exterioare ale activităţilor templelor , zarafilor şi cămătarilor cu activitatea bancară nu sunt suficiente pentru a le considera , cu toată rigoarea , activităţi bancare propriu zise .

Revenind la condiţiile actuale , pentru studierea structurii şi activităţii băncilor , este necesar cu deosebire să se aibă în vedere trei procese de profundă semnificaţie :

-băncile apar , tot mai mult , ca intermediari financiari cu caracter specific ;

-se accentuează procesul de concurenţă în sistemele bancare occidentale şi , totodată , evoluţiile în direcţia integrării economice şi monetare ;

-tranziţia de la economia planificată central la economia de piaţă implică restructurarea de ansamblu a activităţii bancare , în ţările în care ea se realizează .

În primul rând , în literatura de specialitate se disting trei categorii de intermediari financiari :

-sistemul bancar , care este format din organisme financiare cu funcţie principală de creare de monedă ;

-organisme financiare specializate şi societăţi de asigurare , ce cuprind instituţiile financiare care nu au ca funcţie principală crearea de monedă ;

-trezoreria , adică statul implicat în acţiunile sale monetare şi financiare , în tripla calitate de creditor , debitor şi intermediar financiar .

Deşi intermedierea financiară este de importanţă reală pentru constituirea , creşterea volumului şi ameliorarea calitativă a resurselor de finanţare , ea scumpeşte aceste resurse , multiplică intermediarii şi poate întârzia finanţarea . Ca urmare , finanţarea directă a agenţilor economici prin mecanismul obligaţiunilor şi al certificatelor de depozit ocupă ponderi destul de ridicate în ţările dezvoltate . Cu toate acestea, aportul băncilor şi al altor intermediari financiari în finanţarea agenţilor economici , în pofida unor tendinţe de dezintermediere , se menţine destul de ridicat , reprezentând60–70%dintotal.

Un al doilea aspect , procesul de concurenţă în sistemele bancare occidentale se accentuează prin tendinţa universalizării operaţiunilor bancare , a dispariţiei multora dintre compartimentele legate de mai vechea specializare a băncilor . Astfel , Legea Bancară din 24 ianuarie 1984 a făcut să dispară multe compartimentări care au caracterizat sistemul financiar francez , permiţând armonizarea concurenţei între instituţiile de credit .Guvernatorul Băncii Franţei , Jaques Larosiere apreciază că “sectorul bancar în condiţiile actuale este deosebit de mobil . Realizarea “Europei Financiare” care implică liberalizarea completă a mişcării capitalurilor şi a prestărilor de servicii între ţările UE , reprezintă o provocare şi o şansă pentru băncile franceze “ . Acesta reprezintă un factor de accentuare a concurenţei şi totodată a nevoii coordonării în activitatea bancară internaţională . În Italia , naşterea şi dezvoltarea intermediarilor financiari nebancari, se apreciază în raportul Sarcinelli & Spavente , publicat în 1989, a instaurat un proces de concurenţă între toţi intermediarii financiari , dar pieţele monetare şi financiare moderne au apărut aici recent şi sunt la primii lor paşi .

În al treilea rând , societatea contemporană cunoaşte două tipuri de sisteme bancare , după piaţă sau economia planificată central . Deşi ambele sisteme au , sub aspect formal , acelaşi rol (mai ales ereditare şi emisiune) deosebite privind contextul în care le aplică şi rezultatele pe care le obţin sunt esenţial diferite .Pe baza acestor considerente se poate afirma că tranziţia la economia de piaţă implică restructurarea de ansamblu a activităţii bancare .

Functiile bancilor centrale:

1)functia de banca a bancilor-Banca Centrala indeplineste aceasta functie ca urmare a 2 operatiuni :

a)sprijina prin credite de refinantare activitatile bancilor cu probleme;indeplineste rolul de imprumutator de ultim rang;

b)gestioneaza contabilitatea bancilor comerciale din sistem;creditele de refinantare acordate de banca centrala:credite de lombardare, credite pe gaj de efecte publice si operatiuni de rescontare;in general aceste credite sunt pe termen de maxim 3 luni.

2)functie de banca a statului(acorda credite guvernamentale pentru acoperirea deficitului bugetar.Nivelul maxim al creditelor pe care le poate acorda BNR statului e de 7% din veniturile bugetare ale anului precedent.