Reprezintă evoluția societății și a familiei un succes în China - intră societatea chineză sub incidența modernității

China este un spaţiu impresionant care găzduieşte o naţiune extraordinară. Este simbol al ascensiunii economice pe fondul unui sistem politic totalitar cu tendinţe liberale, democratice. Dintre toate statele de pe glob, China deţine un nefast “record” în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor omului şi poluarea, însă nu doreşte, se pare, să renunţe la această “recunoaştere” internaţională.

China este o maestră a contradicţiilor având în vedere că în interiorul său coexistă bogăţia şi luxul cu sărăcia lucie. Marile sale centre urbane găzduiesc oameni activi, dinamici, care locuiesc în apartamente de lux, pe când regiunile rurale sunt dominate de colibe de lut. Cultura chineză este un punct de atracţie turistic şi atât, deoarece chinezii nu acordă trecutului o mare importanţă. Se axează pe viitor, pe construirea acestuia şi nu pe revocarea trecutului. Însă nu putem vorbi de viitorul unui popor fără a ne raporta la trecutul său, la originile sale. Lăsând deoparte aspectele politice şi economice, ne vom concentra pe starea societăţii trecute şi actuale, pe modul de viaţă al poporului chinez, pe organizarea familiei ca nucleu al societăţii, fără a omite rolul bărbatului şi al femeii în interiorul ei.

1.Familia şi comunitatea rurală

Din toate timpurile, organizarea societăţii chineze s-a bazat pe principiul separării sexelor, care impunea interdicţii severe de separare, izolare a soţiilor înainte de căsătorie. Soţii trebuiau să trăiască la distanţă unul de altul, iar în cadrul ţărănimii separaţia sexelor avea în centru diviziunea muncii. Astfel, se ridica o barieră de interdicţii sexuale şi tehnice între agricultori şi ţesătoare.

Principiul separării sexelor stă la baza exogamiei, prin care tinerii se puteau uni doar dacă aparţineau unor familii diferite. Căsătoria era văzută ca un mod de apropiere între familii, realizabilă cu ajutorul unor ritualuri diplomatice. Pe lângă aspectul casnic, exogamia are şi o dimensiune teritorială, astfel încât era interzisă căsătoria tinerilor născuţi în acelaşi cătun. În general, femeie era cea care îşi părăsea satul şi îşi urma soţul fiind nevoită să cunoască munca grea de toate zilele într-un mediu necunoscut şi ostil.

Casa ţărănescă stătea sub amprenta feminităţii, lucru care, în mare parte, a rămas neschimbat. Mobilierul din casa era format din zestrea femeii. Inclusiv satul aparţinea femeilor prin prisma divinităţii care îl proteja, numită “muma cătunului”. Spiritele pământului nu au primit decât destul de târziu o înfăţişare masculină.

Pe lângă unirea propriu-zisă, căsătoria stă sub semnul unui al doilea tip de relaţii, aducând un spirit de concurenţă productivă. Pentru familia care îi primeşte în cadrul ei, ginerii şi nurorile devin garanţii ale unui pact, garanţii care se reînnoiesc mereu. Ritualurile diplomatice şi alianţele matrimoniale aveau in comun, aproape întotdeauna, un schimb de femei. Căsătoria devine astfel o emblemă a unei înţelegeri politice întemeiată pe principiul păcii. Astfel, cuplurile conjugale trebuiau să rămână mereu unite, deoarece instabilitatea matrimonială era oarecum sinonimă cu instabilitatea politică.

Familia chineză punea accent pe venerarea strămoşilor cărora trebuia să li se acorde un deosebit respect, canalizat precis astfel: Să-ţi exprimi întotdeauna respectul de fiu faţă de părinţi, să le procuri hrana preferată; să fii îndurerat când ei sunt bolnavi; să suferi până în străfundul sufletului când ei sunt bolnavi şi mor; să le aduci, odată răposaţi, jertfe într-un cadru solemn, iată cele cinci obligaţii ale vieţii filiale”.

Conform unor precepte religioase chineze, cel mai mare rău care poate exista în viaţa unui om este să nu aibă descendenţi pe linie masculină. Se consideră că astfel nu are cine să se ocupe de bunăstarea strămoşilor morţi, că nu are cine să efectueze jertfele şi ritualurile. În acelaşi timp, privarea de descendenţi pe linie masculină reprezenta un soi de anatemă aruncată asupra celor care nu îşi îndeplineau obligaţiile faţă de societate şi faţă de familie. Cultul strămoşilor reprezintă de fapt o modaliate de reîntoarcere în trecut, prin conservarea a ceea ce este valoros. Cultul strămoşilor nu este întâlnit doar la poporul chinez, ci şi la alte popoare, fiind justificat atât social, cât şi religios. Se consideră a fi o legătură permanentă între generaţii, un semn al ciclicităţii culturale şi sociale, care oferă posibilitatea continuării unei tradiţii. Tradiţia se întemeiază pe trecut şi se actualizează în permanenţă prin raportarea la prezent.