Analiza de Marketing a Salamului Crud-Uscat

1.Caracteristici generale ale pieții

1.1.Scurt istoric

Istoria Salamului de Sibiu

Povestea salamului de Sibiu începe, ca orice poveste, cu "A fost odata".. aşadar, a fost odata un italian pe nume Filippo Dozzi. Era un om mândru şi harnic, dornic să-şi facă un rost. Fiind de profesie pietrar se stabileşte împreună cu soţia sa, în jurul anului 1885, la cariera de piatră de la Piatra Arsă din fostul cătun Poiana Ţapului. I-a plăcut tare mult zona, poate şi pentru că îi amintea de meleagurile unde copilărise, Friscano-Udina. Pe lângă meseria de pietrar Fillipo Dozzi avea şi darul de a amesteca cărnurile şi mirodeniile, fiind un priceput "salamar". Acest har îl căpătase de la strămoşii italieni, deschizătorii de drumuri în arta preparării salamurilor crud-uscate.Văzând că în Sinaia condiţiile climaterice sunt favorabile producerii salamului crud-uscat, cu termen de maturare foarte lung şi cu garanţie de luni de zile, se hotărăşte să cumpere în 1910 o clădire care adăpostea un restaurant, un depozit de vinuri și un hotel.

În această clădire fondează "Întreprinderea Individuală Filippo Dozzi". Aici a început fabricarea salamului de Sibiu, care a ajuns foarte curând pe mesele cele mai simandicoase, fiind considerat, de la bun început, un produs de lux. În primii ani fabrica a avut o activitate restrânsă, care s-a extins pe măsură ce s-a acumulat capital. Prin 1938, de exemplu, se produceau deja aproape 100 de tone de salam de Sibiu.

După moartea sa, în anul 1943, Filippo Dozzi lasă în grija fiilor săi Antonio şi Giuseppe secretul fabricării salamului de Sibiu, iar ei continuă munca tatălui lor, până la naţionalizare.

De unde numele de "Salam Sibiu"?

Plaiul Prahovei, care mai târziu în secolul XX, va fi cunoscut sub numele de Valea Prahovei, un adevărat "spaţiu mioritic", cuprindea cinci perle montane apreciate astăzi: Sinaia, Poiana Ţapului, Azuga, Buşteni şi Predeal.

Trecătoarea Văii Prahovei greu accesibilă era permanent ameninţată de cetele de tâlhari ce jefuiau negustorii saşi, unguri, secui şi austrieci, care necunoscând primejdia se încumetau să treacă spre Bucureşti - unde vindeau mărfurile, riscânduşi viata.

Dar trecătorile tradiţionale, păzite de putere şi cu vămi oficiale, ce legau Transilvania de Ţara Românească, erau pe Valea Teleajenului, cu ieşire la Săcele, pe Valea Dâmboviţei, cu vămi la Rucăr şi Bran spre Braşov şi pe Valea Oltului şi cu vama la Turnu Roşu spre Sibiu.

Instaurarea monarhiei constituţionale în România în 1866 a fost o binecuvântare pentru ţară. Noul principe Carol de Hohenzollern, a devenit rege la 1881, era hotărât să modernizeze ţara. Au venit lucrările de construire a drumului rutier pietruit şi asfaltat de la Comarnic până la Predeal, graniţa vremelnică cu Austro-Ungaria. O mare realizare a fost inaugurarea căii ferate Bucureşti - Sinaia - Buşteni - Azuga - Predeal, în 1879, făcând legatura cu vama Sibiului.

Dozzi începe să vândă cu denumirea de "Salam de iarnă", iar pe ştampila de export aplicată pe documentele ce însoţeau marfa era inscripţionată "Vama Sibiu" întrucât aceasta era folosită pentru a intra în teritoriul Austro-Ungar. Deoarece în Ungaria existau fabrici concurente care produceau un salam asemănător cu cel produs de Dozzi, existau şi restricţii privitoare la tranzitarea transporturilor cu salam românesc pe teritoriul Ungariei. Numai Ministerul Agriculturii al Ungariei putea înlesni trecerea salamului românesc către alte pieţe.

Astfel în comenzile venite de la partenerii externi numele produsului devine mai întâi "Salam din vama Sibiu", pentru ca mai apoi sa fie numit "Salam Sibiu".

Mare parte din lucrătorii fabricii erau în mare parte de origine italiană, proveniţi din Udine, localitaţile Friscani şi Pinzano, iar alţii locuiau în zonele Sinaia, Poiana Ţapului, Comarnic, Buşteni, Tesila. Muncitorii sezonieri proveneau în special din judeţele Sibiu şi Trei Scaune (azi Jud. Covasna).