Proiect la managementul investițiilor

CAP I – INTRODUCERE

În sens larg prin investiţii trebuie înţeles procesul de „ plasare a unor sume de bani în domeniul economic, social-cultural, administrativ, militar, etc. cu scopul de a asigura baza tehnico-materială şi forţa de muncă necesare desfăşurării şi lărgirii activităţii acestora”.

Efectele investiţiilor au o natură variată, complexă şi eterogenă, putând fi grupate totuşi în trei categorii şi anume: în efecte materiale, valorice şi sociale.

Efectele materiale ale investiţiilor se prezintă ca valori de întrebuinţare ce rezultă în urma derulării şi finalizării unui proces investiţional, cum ar fi: volumul fizic, numărul, cantitatea de mijloace fixe puse în funcţiune, cantitatea sau volumul fizic al producţiei anuale, într-o anumită structură; caracteristicile calitative (durabilitate, randament etc.) ale produselor etc.

Efectele materiale ale investiţiei se exprimă în unităţi de măsură naturale (buc., tone, kg, kWh energie electrică, perechi încălţăminte etc.).

Efectele valorice ale investiţiilor permit exprimarea mai sintetică, generalizată a rezultatelor procesului investiţional prin indicatori, cum ar fi: valoarea şi costul producţiei, profitul anual etc.

Efectele sociale ale investiţiilor sunt generate de implicaţiile pe plan social ale procesului investiţional. Ele privesc condiţiile de muncă şi de trai, gradul de poluare, noxe, starea de sănătate publică, grad de confort, cultură şi civilizaţie; proporţiile din economie, ca şi în profil teritorial, grad de valorificare a potenţialului uman într-o anumită zonă a ţării etc. Desigur, cuantificarea efectelor sociale întâmpină dificultăţi, în lipsa unor criterii şi unităţi de măsură pentru aprecierea lor, deşi apariţia şi manifestarea lor este identificabilă. Tocmai de aceea, în ultimul timp se manifestă frecvente încercări de abordare a rolului şi posibilităţilor de cuantificare a efectelor sociale datorate investiţiilor.

Prin decizie trebuie să se aleagă de la început şi o singură dată soluţia considerată optimă sub aspect tehnic, economic şi social-politic, într-o situaţie concretă existentă, ţinând seama de criterii acceptabile, atât în condiţiile etapei de referinţă, cât şi în raport cu condiţiile viitoare. Pentru rezolvarea problemelor de decizie în domeniul investiţiilor se pot utiliza metode clasice bazate pe experienţă şi intuiţie sau metode moderne bazate pe informaţie şi raţionament. Ambele metode presupun folosirea unor calcule şi analize economice în scopul argumentării deciziei.

Schema logică după care poate fi rezolvată o problemă de investiţii rămâne aceeaşi indiferent de metoda utilizată în rezolvare. O astfel de schemă recomandată în literatura noastră economică este prezentată în figura 3.

Din analiza acestei scheme reiese că rezolvarea unei probleme de decizie privind investiţiile comportă, mai întâi, justificarea abordării problemei, iar apoi stabilirea din multitudinea de soluţii care apar în lanţ a aceleia care va duce la adoptarea deciziei.

Justificarea abordării problemei decizionale în domeniul investiţiilor corporale are ca punct de plecare răspunsul la trei întrebări parţiale şi preliminare. Anume, se pune problema (1) necesităţii unui volum sporit de bunuri şi servicii şi, pe această bază, (2) a justificării creşterii capacităţii de producţie sau servicii, iar în final (3) a opţiunii pentru crearea unor unităţi noi de producţie sau servicii. Numai un răspuns afirmativ la aceste trei întrebări poate să aducă pe prim plan necesitatea rezolvării unei probleme de investiţii.

Schema logică pentru luarea unei decizii de investiţii

Decizia de a investi poate fi considerată ca fiind una dintre cele mai importante decizii luate la nivelul managementului firmei, dacă nu chiar cea mai importantă. De corecta fundamentare a deciziilor de investiţii depind afirmarea pe piaţă a firmei, creşterea cotei sale de piaţă şi tot ceea ce înseamnă dominarea pieţei.

Investiţiile sunt definite, din punct de vedere contabil, dacă ne referim la latura lor materială, considerându-se că acestea constituie creşterile de sume alocate în active imobilizate, iar uneori şi cele în active circulante nete. De cele mai multe ori accentul este pus pe prima categorie de investiţii, în active imobilizate, fundamentală în această viziune fiind prezenţa în calcule a amortizării, definită exact ca mijloc de recuperare a valorii investiţiei.

Unii autori consideră că investiţiile pot fi privite ca „un schimb între o cheltuială monetară prezentă, certă, şi o speranţă de încasare în viitor a unui flux de sume”. Prin această definiţie ne poziţionăm deja viziunea finanţelor faţă de definirea conceptului de investiţii.

Din punctul de vedere al managementului financiar, o investiţie nu mai este legată de „învelişul său material”: se poate considera ca fiind investiţie orice sumă alocată în prezent de la care se aşteaptă rezultate în viitor. Evident, pentru ca o investiţie să aducă o creştere de venit (profit) pentru proprietarii firmei, suma rezultatelor viitoare actualizate trebuie să fie mai mare decât suma investită.

Există numeroase clasificări ale investiţiilor, fiecare cu puterea sa informaţională. Putem vorbi astfel despre investiţii în active imobilizate sau în active curente, despre investiţii în perfecţionarea personalului etc. Ceea ce diferenţiază cheltuielile cu investiţiile de cele de gestiune este durata după care se aşteaptă rezultatele: investiţiile reprezintă cheltuieli realizate pentru a genera rezultate pe termen lung.