Surse de Finanțare pe Termen Lung

Managementul surselor de finanţare de termen lung

Finanţarea afacerilor reprezintă mobilizarea resurselor de capital de la cei cu excedent de resurse (investitorii) spre cei care au nevoie de acestea (agenţii economici) prin intermediul unor instrumente şi mecanisme specifice în cadrul unor pieţe organizate (pieţele monetare sau pieţele de capital). Această finanţare este destinată obţinerii de fonduri (lichidităţi) pentru a acoperi nevoi temporare generate de activităţi comerciale sau de producţie sau pentru a dezvolta capacitatea de producţie existentă prin derularea unor proiecte de investiţii.

Finanțarea proiectelor de dezvoltare a firmei necesită identificarea de surse de finanțare diferite, în funcție de anvergura proiectelor, de stadiul de dezvoltare al afacerilor firmei, de riscurile la care se expune firma, dar și în funcție de așteptările de câștig potențialilor finanțatori.

Managerul oricarei firme se confruntă, în principal, cu două tipuri de decizii:

Decizii pe termen scurt, cu privire la desfășurarea activității curente a firmei si decizii pe termen lung, cu privire la dezvoltarea viitoare a firmei. Acestea din urmă se referă în principal la: decizii de investiții ( în active fizice, respectiv în valori mobiliare ) și decizii de finanțare care se referă la alegerea celei mai potrivite modalițăți de finanțare pe care le desfășoară firma.

Decizia de finantare urmareste gradul de exigibilitate si costul mediu de atragere al capitalului, avand influenta asupra structurii pasivelor. Prin decizia de finantare se fac alegeri intre sursele interne (din autofinantare si dezinvestiri de active fixe si circulante) si sursele externe (atragerea capitalului din afara intreprinderii). Sursele externe la randul for se impart in surse imprumutate si surse proprii (atragerea de capital de la noi actionari). Costuri mai reduse se pot obtine la creditul bancar si imprumut obligatar, comparativ cu finantarea prin atragerea de noi actionari.

Clasificarea surselor de finanțare pe termen lung:

1. Surse proprii ( autofinanțarea sau finanțarea internă, respectiv aportul de capital ) și surse împrumutate ( împrumut bancar pe temrne lung, împrumut obligatar, leasing).

2. Surse interne ( autofinanțarea ) și surse externe

Sursele externe pot fi surse private ( de unde firma poate atrage surse fie din plasament privat de titluri de valoare, fie prin împrumuturi pe termen lung de la bănci, fie prin finanțarea în cadrul grupului), respectiv de pe piețe de capital ( emisiuni de acțiuni sau obligațiuni ).

Criteriile cele mai importante de selecție în alegerea de către firmă a celei mai potrivite surse de finanțare pe termen lung sunt: costul sursei de finanțare, forma juridică de organizare a firmei, mărimea capitalului social al firmei, stadiul de dezvoltare a afacerilor firmei, reglementările C.N.V.M privind accesul pe piața de capital, respectiv reglementările BNR privind creditele externe în valută.

Finanțarea din surse proprii interne

Pentru realizarea echilibrului financiar firmele trebuie sa-și poată acoperi nevoile de finanțare pe termen lung din surse de finanțare pe temen lung și să aibă asigurate reusrse temporare pentru acoperirea necesarului de finanțare pe termen scurt. Sursele de finanțare pe care firma le generează din activitatea lor se numesc surse proprii interne bazate pe fluxurile de numerar aferente exploatării, care în principiu sunt formate din amortizare și din profitul nerepartizat.

Capacitatea de autofinanţare este determinată de mărimea amortizărilor şi provizioanelor, calculate şi neconsumate încă, şi de mărimea profiturilor nerepartizate şi de veniturile din dezinvetiţii.

Amortizarea şi provizioanele sunt cheltuieli calculate care se exonerează de la plata impozitului pe profit. Economiile fiscale rezultate din această deductibilitate fac să scadă costul autofinanţării.

Profitul net, după deducerea impozitului pe profit, rămâne o sursă gratuită de finanţare până la încorporare, în capitalul social, a rezervelor astfel constituite. După distribuirea de acţiuni gratuite, autofinanţarea devine în întregime generatoare de costuri pentru remunerarea prin dividende, a capitalului intern, convertit în capital social.

Amortizarea este procesul prin care se recuperează treptat valoarea activelor imobilizate prin includerea lor în costul produselor firmei treptat, deoarece, pe de o parte, acele active sunt folosite pe parcursul mai multor cicluri de exploatare la producerea produselor firmei, iar pe de altă parte, dacă firma ar include toată cheltuiala cu activele fixe în costul unui singur ciclu de exploatare, atunci acele produse ar avea costuri foarte mari, iar prețul de vânzare ar crește.