Relația dintre procesul de predare-invățare-evaluare în cazul unei discipline tehnice

Metodele de învăţământ reprezintă modalităţile sistematice de lucru de care se pot servi profesori în activitatea de instruire şi studenţi în cea de învăţare, capabile să conducă la rezolvarea obiectivelor pedagogice propuse. Pentru profesor, metodele de învăţământ servesc la organizarea şi conducerea unei acţiuni sistematice prin care elevii vor realiza obiectivele pedagogice, arătându-i de asemenea ,,ce să facă? şi cum să acţioneze?.” Alegerea uneia sau alteia din metode de către profesor, depinde de mai mulţi factori subiectivi sau obiectivi, cum ar fi:

- personalitatea profesorului;

- imaginaţia şi puterea lui de adaptare;

- competenţa profesională;

- capacitatea de reflexie pedagogică şi de analiză.

Pentru student, metodele de învăţământ au rolul de al sprijini să parcurgă calea spre cunoaştere, spre dobândirea de noi comportamente care îi sporesc valoarea personalităţii. În sens restrâns, metoda este o tehnică de care profesorul şi studenţi se folosesc pentru efectuarea acţiunii de predare-învăţare, ea asigură realizarea practică a unei activităţi proiectate mintal, conform unei strategii didactice. Din punct de vedere etimologic, termenul "metodă" provine din limba greacă cuvântul grecesc. methodos (odos = cale, drum şi metha = către; methodos = cercetare, căutare, urmărire) ce înseamnă: „drum spre…; cale de urmat…” în vederea atingerii unor scopuri determinate, a obţinerii unor rezultate aşteptate. Folosirea judicioasă a metodelor are o deosebită importanţă pentru reuşita activităţii de la catedră, pe de altă parte, conţinuturile fiecărei discipline şi obiectivele pe care şi le propune să le îndeplinească, pretind metode adecvate. Adoptarea şi nu adaptarea metodelor de predare ale unor discipline, la alte discipline pot conduce la rezultate contradictorii. Constituindu-se ca o componentă a curriculum-ului școlar, metodele didactice interacționează cu celelalte componente ale procesului de învățământ. Relațiile dintre componentele procesului de învățământ și metodele didactice permit cadrului didactic adaptarea creativă permanentă a strategiilor tactice și operationale la obiectivele, conținutul și evaluarea activității de predare – învățare. Cuvântul metodă definește în general, ,,o cale de cunoaștere”, iar în pedagogie o cale spre dobândirea cunoștințelor și capacităților proiectate prin obiectivele pedagogice. Metodele didactice formează un ansamblu dinamic care se dezvoltă și se modernizează datorită evoluției societății care solicită un nivel din ce în ce mai crescut în educație, fapt care pune în fața procesul de învățământ noi exigențe.

Ansamblul metodelor şi procedeelor didactice de predare, învăţare şi evaluare formează metodologia procesului de învăţământ sau metodologia instruirii. În procesul instructiv educativ, metodele didactice îndeplinesc anumite funcţii, care vizează deopotrivă cunoaşterea (asimilarea cunoştinţelor, gândirea), instruirea (formarea priceperilor, deprinderilor, abilităţilor), cât şi formarea trăsăturilor personalităţii:

- funcţia cognitivă, de dobândire de noi cunoştinţe;

- funcţia normativă, prin metodele de care dispune, profesorul organizează, dirijează şi corectează în mod continuu procesul de instruire, în vederea optimizării acestuia;

- funcţia motivaţională, potrivit căreia, o metodă bine aleasă poate stârni şi menţine interesul studentului, curiozitatea, dorinţa de cunoaştere şi acţiune;

- funcţia operaţională sau instrumentală, potrivit căreia metoda este un intermediar între student şi unitatea de conţinut;

- funcţia formativ-educativă, care atribuie metodei calitatea de instrument de exersare şi dezvoltare a proceselor psihice şi motorii, simultan cu însuşirea cunoştinţelor, formarea deprinderilor, dezvoltarea aptitudinilor, opiniilor, convingerilor, sentimentelor și calitățile morale.

Caracterizarea metodelor de învățământ

1. Metode expozitive – se realizează pe baza audierii unor prezentări orale efectuate de profesor. Acesta transmite cunoştinţele prin: descriere, explicaţie, prelegere, instructaj. Studenții urmăresc expunerea şi participă pe plan mental la înţelegerea noilor cunoştinţe.

Descrierea este o formă de expunere care, realizată pe baza observaţiei, îndeosebi, prezintă caracteristicile şi detaliile exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor etc., care se studiază, urmărind să evidenţieze aspectele fizice ale acestora. Descrierea se bazează pe intuiţie (observaţie directă) şi se îmbină cu datele experienţei şi nivelului pregătirii cognitive a tinerilor dintr-un anumit domeniu de specialitate. Descrierea trebuie să îmbine observaţia dirijată cu observaţia individuală, dezvoltând spiritul de observaţie al studentului.Explicaţia este una din metodele cu cea mai frecventă utilizare la toate obiectele de învăţământ şi în toate ciclurile şcolare. Ea constă în expunerea continuă şi sistematică a cunoştinţelor bazate pe demonstrarea logică şi argumentarea raţională. Explicarea intervine în toate formele de instruire tehnică. Ea este folosită în descrierea structurii şi a modului de funcţionare a maşinilor, aparatelor şi instalaţiilor atât în instruirea teoretică cât şi în instruirea practică (în cadrul lecţiilor şi activităţilor din atelier).

2. Metode conversative. Instruirea studenţilor prin metode conversative se realizează pe baza unor convorbiri organizate şi desfăşurate sub conducerea profesorului.

Conversaţia este metoda care vehiculează cunoştinţele prin intermediul dialogului (întrebărilor şi răspunsurilor), discuţiilor sau dezbaterilor. Pe parcursul lecţiei ea se foloseşte în toate etapele acesteia:

- verificare;

- transmitere;

- fixare.

Conversaţia se realizează prin dialogul dintre cadrul didactic şi studenţi. Aceasta îi ajută pe tineri să exprime, să judece (să gândească) şi să răspundă, să reproducă şi să folosească cunoştinţele asimilate, caracteristici absolut necesare comunicării eficiente între oameni. Condusă cu măiestrie şi competenţă pedagogică, conversaţia stabileşte o relaţie şi o comunicare intimă şi eficientă între inteligenţa profesorului şi cea a elevului (studentului), permiţând o activitate intelectuală şi profesională elevată, care poate asigura progresul învăţării şi satisfacţia acesteia.