Manuscrisele de la Qumran

INTRODUCEREA

Manuscrisele de la Qumran sunt rămăşiţele unei biblioteci odinioară vaste. S-a stabilit că ea a aparţinut unei secte iudaice de a cărei existenţă nu s-a ştiut până acum şi care a trăit în deşertul Iudeii, din secolul al II-lea î.e.n până în anul 68 e.n., sectă denumită astăzi ,,Comunitatea de la Qumran’’. Manuscrisele de la Qumran pot fi împărţite convenţional în două mari categorii. Din prima categorie fac parte manuscrisele de cărţi biblice, din cealaltă categorie fac parte manuscrisele acestei comunităţi, precum şi alte lucrări cu caracter literar şi religios.

Manuscrisele biblice ne furnizează un conţinut valoros privind istoria revelaţiei divine în diferitele cărţi biblice şi întocmirea canonului biblic. Conţinutul manuscriselor nebiblice ilustrează structura organizatorică, relaţiile sociale, modul de a trăi şi concepţiile unei secte dizidente necunoscute până acum şi ca atare ne oferă o imagine a curentelor sociale şi religioase, precum şi situaţiei istorice concrete în care a luat fiinţă creştinismul.

ISTORICUL DESCOPERIRILOR

Nu ştim dacă ştiinţa va fi vreodată în stare să reconstituie adevăratul tablou şi succesiunea tuturor evenimentelor legate de descoperirea manuscriselor de la Qumran. Până la sfârşitul anului 1957 nu se cunoştea nici măcar data exactă a acestei descoperiri. în octombrie 1956, Mahomed ed-Dib a povestit unei comisii, alcătuită din trei persoane, cum a descoperit primele manuscrise. Reproducem relatarea lui Mahomed, aşa cum a fost publicată ea în octombrie 1957 de către William Browniee, având ca anexa facsimilul arab al relatării.

„În 1945 mânam prin deşert (este vorba de deşertul Iudeei) o turmă de cincizeci de vite mici, împreună cu alţi doi păstori, care aveau turmele lor. Toţi trei am rămas peste noapte în deşert. După obicei, fiecare dintre noi îşi număra seara turma; s-a întâmplat însă că timp de două zile eu nu mi-am numărat-o. Şi iată că a treia zi, pe la ceasurile unsprezece dimineaţa, m-am apucat s-o număr şi am descoperit că pierdusem o capră. Le-am spus atunci tovarăşilor mei de drum :«Las turma mea în grija voastră, iar eu mă duc să caut capra rătăcită». Aşadar, am plecat să caut capra. M-am căţărat pe dealuri, am coborât în văi şi tot căutând-o m-am îndepărtat mult de ceilalţi doi păstori. în timpul rătăcirilor mele am ajuns în dreptul unei peşteri a cărei gură se deschidea drept în sus ca un puţ. Mi-am zis că poate capra s-a prăvălit în peşteră şi am început să arunc pietre în deschizătură. După fiecare piatră căzută auzeam un zgomot ca de oale sparte.

Nu mă puteam dumiri de unde vin sunetele acelea şi, cum tare aş fî vrut să ştiu ce se află în peşteră, am coborât în ea şi am dat de nişte vase de lut. Atunci am început să le sparg cu băţul, căci credeam că voi descoperi o comoară, în primele nouă vase pe care le-am spart n-am găsit decât nişte grăunţe mici de culoare roşie şi nimic altceva. Când am spart al zecelea vas, care era cel mai mic dintre ele, am dat de nişte suluri de piele, acoperite cu mâzgălituri. Cele nouă vase sparte mai întâi aveau capace, dar nu erau cetluite, în timp ce al zecelea vas cel mic, avea un capac cetluit cu ceva asemănător cu lutul roşu.