Oficiile teritoriale ale Cancelariei de Stat

INTRODUCERE

Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei locale însuși fiind unul din acestea. Din acest principiu rezultă că trebuie să existe o legătură organică între autonomia locală și lege, dintre interesele locale și interesele naționale exprimate prin lege. Așa se explică, considera A.Iorgovan, de ce în toate țările democratice, la nivelul unității administrativ-teritoriale cu gradul cel mai mare de extensie este un reprezentant al statului, mai exact al executivului central, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autoritățile administrației publice locale, inclusiv ale comunităților autonome. Potrivit prevederilor articolului 8 al Cartei Europene a Autonomiei Locale, orice control administrativ asupra autorităților locale nu poate fi exercitat decât potrivit cu formele și în cazurile prevăzute de Constituție sau lege. Orice control administrativ al activității autorităților locale nu trebuie în mod normal să aibă în vedere decât a asigura respectul legalității și a principiilor constituționale. Controlul administrativ, poate, totuși să cuprindă un control de oportunitate exercitat de autoritățile de nivel superior în ceea ce privește sarcinile a căror execuție este delegată colectivităților locale.

1. Scurt istoric

Reprezentantul statului în teritoriu este o instituție veche, care vine tocmai din perioada Romei Antice. Imperiul Roman era împărțit în patru subunități administrative numite praefecturae, conduse de un prefect. În provinciile imperiului, prin prefectură se subînțelegea o unitate administrativă care avea conotații civile, militare și economice, datorită importanței sale în guvernarea provinciei de către un prefect numit de imperator. De la sensul inițial, în decursul timpului, au intervenit modificări prin restrângerea sensului acestui cuvânt. Printre primele sensuri moderne ale instituției numite Prefect apare instituția creată de Napoleon Bonaparte în anul opt de la marea revoluție franceză. Prefectul, așa cum susținea Marcel Waline, este o creație napoleoniană, fiind reprezentantul Guvernului și șeful administrației departamentului în care funcționa. Conform Constituției franceze adoptată în 1958, prefectul este:

- reprezentantul statului, al intereselor naționale;

- reprezentantul Guvernului;

- organ de administrație generală;

- organ de coordonare a serviciilor statului din departament.

În strânsă legătură cu legislația franceză, de care ne leagă sistemul de administrație publică locală răspândit în sistemul continental de drept, instituția prefectului și a prefecturii a fost reglementată și în principatele române și în timpul regalității.

În Moldova instituția prefectului a existat sub denumirea de “ispravnici și căpitani de județ”, iar în Muntenia - “cârmuitor”. Ispravnicul de județ era numit de Domnitor pe o perioadă de 3 ani și era selectat din doi candidați propuși de Sfatul Administrativ. Ispravnicul avea funcții administrative și polițienești.

După reforma administrativă a lui A.I.Cuza funcția de prefect a fost instituită prin Legea pentru consiliile județene nr.396 din 2/14 aprilie 1864 care, în articolul 91, prevedea că „ prefectul, ca cap al administrației județene, dirige toate lucrările acestei administrațiuni și execută hotărârile consiliului județean”. Potrivit Legii din 3 august 1929, pentru organizarea administrațiunii locale în România, prefectul era numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne. Din reglementările cuprinse în această lege rezultă că prefectul avea o triplă calitate, cu atribuții corespunzătoare, cum ar fi:

- ca delegat al autorității centrale;

- ca reprezentant al Guvernului;

- șeful poliției în județ.

În România, instituția prefectului a cunoscut o evoluție sinuoasă, consideră Valeriu Zubco, având perioade de creștere sau de diminuare a atribuțiilor, dar păstrându-și permanent rolul constant de reprezentant al puterii centrale în teritoriu. Suntem de acord cu această afirmație, mai mult de atât, este necesar să menționăm că instituția prefectului a fost cunoscută și pe teritoriul actual al Republicii Moldova până în august 1940. Instituția reprezentantului statului în teritoriu s-a răspândit în toate statele lumii, care au luat ca bază sistemul de drept romano-germanic (continental) și sistemul francez de administrație publică, bazele cărui au fost puse de Napoleon Bonaparte.