Competența generală a instanțelor

Introducere

Evoluția istorică a omenirii a favorizat apariția statului, drept o necesitate care ține să realizeze 3 funcții de bază: legislativă, executive și jurisdicțională. Cea din urmă „este acea activitate a statului care are ca obiect soluționarea de către instanțele de judecată a conflictelor juridice care apar între diferite subiecte de drept” .

De altfel, conflictele de natură civilă pot fi soluționate atât pe cale amiabilă, prin inermediul metodelor extrajudiciare sau pe cale judiciară, prin intermediul instanțelor de judecată. Așa dar, „totalitatea formelor pe care cetățenii trebuie să le urmeze pentru a obține dreptatea, iar tribunalele spre a o da” definește codurile și legile speciale pentru realizarea procedurii civile.

Articolul 115 alin. (1) al Constituției Republici Moldova stabilește faptul că „justiția se realizează prin intermediul Curții Supreme de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Așa cum pe teritoriul unui stat se iscă un număr considerabil de conflicte, instanțele judecătorești menționate anterior se dovedesc a fi incapabile pentru soluționarea lor și astfel se impune repartizarea acestor conflicte între diverse organe de jurisdicție conform anumitor criterii.

I. Noțiunea de competență

Exisența mai multor organe care desfășoară activitate jurisdicțională, implică apariția unei probleme de competență, „precizarea sarcinilor ce revin fiecărui organ, așa încât activitatea acestora să nu se suprapună activității, dar să nu rămână și domenii neacoperite” .

Conform dicționarului explicative „competența” reprezintă Capacitatea unei persoane de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție. Noțiunea de competență furnizează un răspuns la întrebarea „cine judecă?”. Competența este aptitudinea recunoscută de lege unui organ de stat sau organ obștesc de a soluționa un anumit litigiu sau altă problemă cu caracter juridic. Competența instanțelor judecătorești este aptitudinea recunoscută de lege instanțelor judecătorești de a examina și soluționa o anumită pricină civilă.

În dreptul procesual civil competența este definită ca fiind „ aptitudinea recunoscută de lege aunei instanțe judecătorești (ori a unui alt organ de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională) de a judeca un anumit litigiu (pricină)” .

Raportând definiția conferită termenului de competență în limbajul uzual, se poate afirma că în loc de „capacitate”, vorbim despre aptitudine iar în loc de „persoană”, în general, ne raportăm la instanța de judecată ale cărei atribuții constau tocmai în judecarea litigiilor puse în fața sa prin introducerea cererii de chemare în judecată. Dată fiind existența unor autorități cu activitate jurisdicțională și a altor organe de jurisdicție, trebuie să extindem definiția competenței și la aceste structuri alături de instanțele de judecată, structuri care au de asemenea aptitudinea de a se pronunța asupra chestiunilor prevăzute în legile speciale, altele decât cele date prin lege instanțelor de judecată.

În literatura de specialitate se evidențiază două forme ale competenței:

- Competența generală, „face distincție între competența instanțelor judecatorești si competența altor organe cu atribuții jurisdicționale”. ;

- Competența jurisdicțională, delimitează activitatea instanțelor judecătorești între ele.

În cele ce urmează vom analiza competența generală ale instanțelor judecătorești.