Noțiuni introductive privind dreptul civil

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I.1. Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept

În existenţa sa, care se confundă cu cea a societăţii, dreptul a primit

numeroase definiţii. Romanii au definit dreptul prin raportare la morală şi

echitate: jus est art boni et aequi („dreptul este arta binelui şi echităţii”). În

decursul timpului, şcolile dreptului au definit această noţiune în variate moduri.

În vorbirea curentă, noţiunea de drept are mai multe accepţiuni: drept

subiectiv; drept obiectiv; ºtiinþa dreptului.

Dreptul subiectiv (care aparţine subiectului) este prerogativa, facultatea

sau posibilitatea, recunoscută unei persoane, de a pretinde să i se dea ceva, să i

se execute o anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei

anumite conduite sau abţinerea de la anumite acţiuni. Drepturilor subiective le

corespund obligaţiile celorlalţi membri ai societăţii (obligaþiile corelative) de a

da, a face sau a nu face ceva. Drepturile subiective, împreună cu obligaţiile

corelative, alcătuiesc conţinutul raporturilor juridice ce iau naştere între

membrii societăţii.

Dreptul obiectiv este alcătuit din ansamblul normelor juridice

recunoscute sau instituite de către stat, pe care membrii societăţii le respectă de

bunăvoie sau sub ameninţarea forţei de constrângere a statului.

Ştiinţa dreptului are ca obiect de studiu normele juridice. Nicolae Popa

defineşte ºtiinþa dreptului ca fiind „ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi

principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit”1.

În decursul timpului, în ştiinţa dreptului s-au format mai multe şcoli,

curente şi teorii.

- Şcoala dreptului natural îşi are rădăcinile în antichitate, când

arbitrariului guvernanţilor, opresiunii, nedreptăţii, tiraniei le-au fost opuse

natura, egalitatea oamenilor de la natură2. În cadrul acestei orientări doctrinare

au fost formulate teoriile contractualiste. Hugo Grotius (1583-1645) a pus în

evidenţă două idei ce stau la baza acestei concepţii:

– ideea stării naturale a oamenilor;

– ideea contractului social.

Oamenii s-au aflat într-o stare naturală, în care nu existau nici legi, nici

ordine, nici guvernare. La un moment dat, aceştia au trecut la stadiul de

societate. Trecerea s-a făcut prin încheierea unui contract în care se obligau să

se respecte reciproc şi să trăiască în pace unii cu alţii. Ulterior, ei au semnat un

al doilea contract social prin care se obligau să se supună unei guvernări alese

de ei înşişi. Izvorul puterii politice se află în popor şi guvernanţii sunt obligaţi

să se supună dreptului natural3.

- J.J. Rousseau (1712-1788) nu a considerat contractul social un fapt

istoric real, ci o construcţie ipotetică. În comunitatea primitivă, oamenii erau

liberi şi egali, iar fericirea lor decurgea din egalitate şi libertate. Apariţia

civilizaţiei moderne a dus la încetarea stării naturale de fericire. Oamenii au

renunţat la drepturile decurgând din starea naturală, în favoarea colectivităţii

din care făceau parte. A devenit necesară o formă de organizare socială care să

garanteze oamenilor fericirea şi egalitatea. Pe baza contractului social,

drepturile naturale ale oamenilor sunt restituite ca drepturi civile. Statul şi legea

trebuie să se subordoneze voinţei generale.4

Şcoala dreptului natural a fost criticată de ºcoala istoricã a dreptului, de

pozitivismul juridic şi de teoriile sociologice.5

- Şcoala istorică a dreptului a apărut în Germania în prima jumătate a

secolului al XIX-lea, fondatorul ei fiind Savigny. Principalele teze ale