Protecția juridică a apelor

INTRODUCERE

Apa reprezintă un element indispensabil existenței vieții pe planetă, o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, materie primă pentru activități productive, sursă de energie și cale de transport și, nu în ultimul rând, un factor determinant în menținerea echilibrului ecologic.

Leonardo da Vinci afirma că „Apei i-a fost dată puterea de a deveni seva vieții pe pământ”, afirmațíe cu care nu putem decât să fim de acord întrucât apa apare ca un element indispensabil pentru viață, individ și societate în ansambul ei.

Apa a fost definită de-a lungul timpului în diverse moduri, precum: „Apa este un lichid transparent și incolor, care în stare pură, este o combinație de oxigen și hidrogen, este unul din elementele componente ale mediului natural, o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată.”

„Cea mai mare cantitate de apă existentă pe glob (97 %) se află în oceane și mări. Calotele de gheață ale polilor conțin, ceva mai mult de 2 % din totalul de apă, iar fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă și atmosfera, abia 1 %, procent infim care constituie în mod obișnuit sursa aprovizionării cu apă a omului.”

Datele științifice arată că la fiecare 15 ani consumul de apă se dublează. Solicitările crescânde de apă reclamă o nouă abordare a utilizării resurselor de apă dulce de care se dispune pe glob.

Deși acoperă trei pătrimi din suprafața Terrei și constituie 75% din țesuturile vii, iar la nivelul Universului este mai rară decât aurul, apa rămâne o resursă naturală limitată, inegal distribuită în timp și spațiu, într-adevăr, numai 0,3% dintre apele terestre reprezintă rezervorul nostru de apă dulce și 10 țări în lume își împărtășesc 60% din zăcămintele unei asemenea ape. La această situație contribuie mai mulți factori, precum: repartizarea neuniformă geografic și temporal, calitatea diversă, fenomenul masiv și global de poluare.

Calitatea vieții, competitivitatea economică, forța de muncă și securitatea, toate se bazează pe acest capital natural. Biodiversitatea este esențială pentru „serviciile ecosistemelor”, adică serviciile pe care le oferă natura: reglarea climei, apa și aerul, fertilitatea solului și producția de alimente, combustibil, fibre și medicamente. Aceasta este esențială pentru menținerea viabilității pe termen lung a agriculturii și a pescuitului și stă la baza multor procese industriale și a producției de medicamente noi.

Biodiversitatea ecosistemelor acvatice cuprinde varietatea genelor și a speciilor care constituie viața în mediul acvatic. În prezent, umanitatea este martorul unei pierderi constante a biodiversității acvatice cu consecințe profunde pentru lumea naturală și pentru bunăstarea oamenilor. Cauzele principale sunt schimbările care se produc în habitatul natural. Acestea au loc datorită exploatării excesive a oceanelor, râurilor, lacurilor, invaziilor de specii străine, poluării și - tot mai mult - datorită schimbărilor climatice la nivel global. Europa a stabilit un obiectiv pentru a stopa pierderea biodiversității până în 2010. Studiile recente ale AEM arată că, fără eforturi politice suplimentare semnificative, este puțin probabil că obiectivul să fie atins.

1. IMPORTANȚA APEI

Apa reprezintă un element indispensabil mediului viu. Prin poluare, apa devine improprie anumitor procese de fabricație, producând daune ecologice, aducând atingeri faunei și florei, afectând activitățile turistice, agricultura, industria. Degradarea și poluarea reduc mai ales cantitatea de apă potabilă, fie alterându-i gustul, fie contaminând pânzele freatice care servesc la alimentarea umană. Prin amploarea și gravitatea sa, în condițiile în care apa nu poate fi înlocuită cu nimic, problematica acvatică constituie una dintre problemele ecologice globale majore ale secolului XXI.

În dreptul internațional contemporan, dincolo de o serie de texte declarative, fundamentarea juridică a existenței unui asemenea drept se mărginește la unele referințe parțiale și se construiește, în special, în temeiul art. 11 și 12 ale Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, din 19 decembrie 1966. Deși prevederile respective nu se referă expres la dreptul la apă (vizând totuși dreptul la un nivel adecvat al calității vieții și dreptul la sănătate), doctrina și „interpretarea autentică” realizată de Comitetul drepturilor, economice sociale și culturale al ONU, în cadrul celei de-a 29-a sesiuni (Geneva 11-29 noiembrie 2002), au dedus că interpretarea tehnologică a respectivelor texte conduce la concluzia că „dreptul la apă este dreptul tuturor de a dispune de apă suficientă, salubră, acceptabilă, accesibilă pentru uz personal și domestic”.

Totodată, în paragraful 1 al art. 11 al Pactului se enumeră o serie de drepturi care derivă din dreptul la un nivel de viață adecvată, inclusiv alimentația, îmbrăcămintea și locuința corespunzătoare și care sunt indispensabile pentru realizarea lui. Folosirea cuvântului „inclusiv” ar indica faptul că această enumerare de drepturi nu pretinde a fi exhaustivă; dreptul la apă s-ar încadra astfel în mod clar în categoria garanțiilor indispensabile asigurării unui nivel de viață decent, mai ales pentru că reprezintă una dintre condițiile supraviețuirii. Dreptul la apă este, de asemenea, indisolubil asociat dreptului la cel mai înalt nivel posibil de sănătate și dreptului la o locuință și la alimentație adecvate. Din perspectiva definiției inițiale, analiza calificativelor acordate acestui drept, în frunte cu „accesibilitatea”, arată că aceasta din urmă presupune patru dimensiuni: accesibilitatea fizică (la apă, instalațiile și serviciile aferente acesteia trebuie să ajungă în mod efectiv la toate sectoarele populației), accesibilitatea economică (costurile și sarcinile directe și indirecte asociate aprovizionării cu apă se impune a fi accesibile), nediscriminarea (apă și serviciile sale trebuie să fie accesibile tuturor, în fapt și în drept, inclusiv păturilor mai vulnerabile și marginalizate ale societății) și accesul la informație (dreptul de a solicita, primi și difuza informații asupra apei).