Abordarea teoretică a strategiei de țintire a inflației

O creştere economică susţinută poate fi obţinută prin macrostabilizare economică care constă în atingerea unei rate reduse a inflaţiei, menţinerea unui curs de schimb stabil, stabilitatea sistemului bancar în a-şi onora obligaţiunile faţă de deponenţi, acoperirea serviciiului datoriei externe de către sectorul public.

Politica monetară are un rol foarte important în orice ţară, dar mai ales pentru ţările care vor să adere la zona euro. Pentru realizarea acestui obiectiv ţara condidată trebuie să îndeplinescă criteriile de convergenţă nominală, numite şi criteriile de la Maastricht.

În 1993, prin Tratatul de la Maastricht s-au stabilit cinci criterii pe care statele membre trebuie să le respecte pentru a se putea alătura UEM şi a adopta moneda euro:

- Rata inflaţiei de cel mult 1,5 puncte procentuale peste media primelor trei state membre cu cele mai bune performanţe privind stabilitatea preţurilor;

- Rata dobânzii nominale pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media ratei dobânzii în primele trei state membre cu cele mai bune performanţe în domeniul stabilităţii preţurilor;

- Deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB;

- Ponderea datoriei publice în PIB să nu fie mai mare de 60%;

- Marjele de fluctuaţie trebuie să corespundă marjelor stabilite prin Sistemul Monetar European – în limita a +/-15% în ultimii doi ani premergători examinării (în fapt în negocierile tehnice marja de fluctuaţie acceptată de Comisia Europeană este de +15%/-2,25%).

Astfel din prisma celor cinci criterii estenţiale pentru acceptarea în zona euro, trei (cele referitoare la rata dobânzii pe termen lung, stabilitatea preţurilor şi stabilitatea monedei naţionale) sunt posibile de realizat în principal prin utilizarea instrumentelor monetare.

Obiectivele politicilor macroeconomice sunt diverse (stabilitatea preţurilor, creşterea economică, stabilitatea cursului de schimb, şomajul scăzut, echilibrarea balanţei de plăţi), dar şi numarul conducătorilor implicaţi este mare (Banca Centrală, guvernul, sindicatele, instituţiile europene, patronatele), astfel e necesar de accentuat care este obiectivul fundamental al băncilor centrale- asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

Pentru realizarea acestui obiectiv băncile centrale au adoptat strategie de ţintire a inflaţiei. În cazul acestui regim se urmăreşte obţinerea unei inflaţii reduse şi stabile. Elementele principale ale politici de ţintire a inflaţiei sunt simple: Banca Centrală doreşte să menţina o inflaţie egala cu ţinta stabilită.

1.1 De ce ţintirea directă a inflaţiei?

Regimul de ţintire a inflatei a fost adoptat de un număr de bănci centrale încă la începutul anilor ’90, astfel: Noua Zeelandă în 1988 , Chile şi Canada în 1991, Anglia şi Israel în 1992, Suedia şi Finlanda în 1993, Spania în 1994 , Cehia în 1998, Ungaria 2001 (Tabel 1.1)

Tabelul 1.1 Ţările care au adoptat regimul de ţintire directă a inflaţiei

Ţara Noua Zeelandă Canada Chile Israel Marea Britenie Suedia Cehia Polonia Ungaria România

Anul

adoptării 1988* 1991 1991 1992 1992 1993 1998 1999 2001 2005

Indicele utilizat ca ţintă Inflaţia de bază IPC IPC IPC RPIX (IPC-dobânzele ipotecare)

IPC (din 2003) IPC Inflaţia de bază (1998-mar.2001)

IPC (din apr.2001) IPC IPC IPC

Sursa: BNR

Strategia de ţintire a inflaţiei a fost implementată de majoritatea din aceste ţări ca o soluţie ad hoc fără a avea parte de discuţii academice cum s-a întâmplat în cazul adoptării strategiei de ţintire a agregatelor monetare.

Ţintirea directă a inflaţiei presupune strategia de politică monetară caracterizătă prin adoptarea publică a unei ţinte cantitative de inflaţie pentru unul sau mai multe orizonturi de timp şi asumarea explicită a stabilităţii preţurilor ca obiectiv primordial al politicii monetare. O trăsătură importantă a acestei stategii o reprezintă transparenţa comunicării cu publicul în ceea ce priveşte obiectivele şi acţiunile de politică monetară, de asemenea şi perspectiva băncii centrale asupra evolutiei viitoare a preţurilor. Comunicarea transparentă facilitează evaluarea publică a performanţei politicii monetare, contribuind astfel la creşterea responsabilităţii băncii centrale.

Unii economişti au incercat să sentetizeze caracteristicile stategiei de ţintire directă a inflaţiei în felul urmator:

1. Un angajament al băncii centale al cărei obiectiv fundamental este stabilitatea preţurilor;

2. Un proces intern de decizie în care variabilele ţintă au un rol proeminent şi banca centrală stabileşte instrumentul său (rata nominală a dobânzii pe termen scurt) astfel încât obiectivul să fie atins;