Extras din referat

John Kenneth Galbraith este unul din cei mai mari economişti ai tuturor timpurilor. El s-a născut în Canada în anul 1908, într-o familie de fermieri de origine scoţiană, a urmat cursurile Universităţii din Toronto pe care le-a terminat în anul 1931, după care a continuat studiile la Universitatea Berkley din SUA, alături de studii de economie agrară, a studiat profund opera lui Alfred Marshall şi a lui Thorstein Veblen. Acesta din urmă va lăsa o puternică amprentă asupra tânărului economist canadian, mai ales din punct de vedere metodologic. În anul 1934 i s-a oferit un post de preparator la Harvard.

El predă la Harvard şi Princeton, înainte de a ocupa un post la Oficiul de preţuri al preşedintelui Roosevelt în 1949. După cel de-al doilea război mondial, Galbraith activează în învăţământ, îndeplineşte misiuni diplomatice şi popularizează teoria neokeynesistă în lucrările sale principale “Epoca abundenţei”, “Noul stat industrial”, “Teoria sărăciei de masă”.

La Universitatea Harvard a participat la numeroase dezbateri cu privire la consecinţele Marii depresiuni ce a zguduit lumea în perioada 1929-1933. Iniţial el a fost preocupat de rigiditatea preţurilor la produsele industriale.

Studiul acestora în lucarea “Monopoly Power and Price Rigidities” îl va conduce la concluzia că formarea marilor corporaţii monopoliste sau oligopoliste a generat o mare putere care va avea posibilitatea să stabilească singură preţurile de piaţă şi să le menţină ridicate chiar şi în condiţiile unei insuficienţe a cererii agregate. El constată că pentru a menţine preţurile ridicate, monopolurile reduc nivelul producţiei corespunzător nivelului cererii, sacrificând uneori chiar şi profitul pe termen scurt în favoarea profitului ridicat de monopol. Încă din această perioadă Galbraith ajunge la concluzia că economia americană este compusă din două sectoare: sectorul “producţiei concurenţiale” şi sectorul “producţiei neconcurenţiale”.

Cu timpul această teorie amplificată, aprofundată pe seama studierii şi analizei cu deosebire a economiei americane, va deveni renumita sa teorie a dualismului: “sistemul pieţei” şi “sistemul planificat”.

Existenţa planificării în ţările dezvoltate industrial nu a exclus piaţa. S-a creat o economie dualistă (mixtă) care funcţionează pe baza celor două sisteme, care în opera sa vor purta adeseori şi alte denumiri.

“Sistemul pieţei” în concepţia lui J.K.Galbraith

Piaţa este la origini, după explicaţiile lui Galbraith, locul unde se întâlneau realmente vânzătorii şi cumpărătorii pentru a schimba produsele lor. Astăzi piaţa este, apreciază el, “un concept abstract care implică vânzări ori cumpărări de bunuri şi servicii”, fiind golită de orice sens geografic. Şefii unor mari întreprinderi americane fac tranzacţii deseori foarte complexe pe pieţe unde ei n-au pus niciodată piciorul.

În trecut piaţa era considerată, şi realmente aşa se petrecea într-o măsură decisivă, unicul regulator al vieţii economice. Ea dispunea de un mecanism regulator dacă era lăsată libertatea fiecărui particular de a-şi fixa preţurile. Îi revenea concurenţei rolul de a fixa preţurile după o schemă bazată pe concurenţa perfectă impersonală între vânzători şi cumpărptori. Asemenea condiţii se puteau realiza numai în cazul în care guvernele nu interveneau deloc. Până şi marii producători erau constrânşi să se supună acestui joc, acestui mecanism. Dispariţia unui producător nu avea nici un efect asupra preţului pieţei. Monopolul nu exista. În schimbul dintre capital şi muncă, dezavantajoasă era aceasta din urmă. “Şi după cum muncitorii erau totdeauna mai numeroşi decât cei care le foloseau oferta, ei deveniră mai puţin exigenţi în materie de salarii. Piaţa muncii a fost, prin natura sa, mai vulnerabilă decât piaţa producţiei.”

Evoluţia economică a fost de aşa natură, explică Galbraith, încât concurenţa perfectă nu mai acţionează în economiile dezvoltate. Ne găsim în cadrul acestora în situaţia în care mecanismul impersonal al concurenţei nu mai funcţionează, el fiind înlocuit cu câteva societăţi anonime – monopoluri sau oligopoluri – care au puterea de a fixa preţurile lor şi de a-şi regla interesele. Marea întreprindere sinonimă cu sistemul industrial distrus astfel mecanismele pieţei perfect concurenţiale.

Galbraith îi critică pe reprezentanţii actuali ai neoliberalismului care consideră că concurenţa imperfectă nu afectează fundamental jocul pieţei. Neoliberalii şi alte curente care li se alătură nu iau în seamă, printre altele, faptul că în SUA două sute de firme uriaşe folosesc două treimi din numărul muncitorilor industriali. Câteva mari linii de aviaţie, două companii de linii telefonice, trei reţele de televiziune, câteva companii electrice au acaparat sectoarele loe de activitate. La rândul lor cincizeci de mari bănci domină piaţa SUA. Concentarea în domeniul asigurărilor şi a comerţului, cu excepţia comerţului de detaliu, este şi mai mare. aproximativ două mii de mari întreprinderi furnizează mai mult de jumătate din producţia privată de bunuri şi servicii în SUA.