Evoluția Sistemelor Fiscale

Sistemele fiscale contemporane constituie un produs al istoriei civilizaţiei umane. Evoluţia structurilor fiscale şi caracteristicile dominante ale acestora reflectă evoluţia structurilor social-economice, a curentelor ideologice şi politice dar şi a cercetării ştiinţifice din ultimii trei sute de ani.

Delimitarea unor etape definitorii pentru cunoaşterea evoluţiei sistemelor fiscale este dificilă dar nu imposibilă. Cunoaşterea acestora permite înţelegerea prezentului, prefigurarea viitorului şi ocolirea erorilor trecutului. Astfel, în continuare voi prezenta trei etape importante în evoluţia sistemelor fiscale.

1. Etapa veche

Această etapă care se termină la începutul secolului al XVI-lea, cuprinde structurile fiscale specifice civilizaţiei agricole şi cuprinde o perioadă lungă de timp, în care evoluţa relaţiilor fiscale a fost deosebit de lentă.

Originea primelor impozite şi organe de percepere şi administrare a acestora se găseşte în Europa, în provinciile Imperiului Roman puţin înainte de Hristos.

Evoluţia lentă a relaţiilor fiscale se datorează evoluţiei lente a structurilor politice şi economice ale diverselor entităţi administrative, care nu erau stabile, ci cunoşteau permanente modificări spaţiale.

Pământul constituia mijlocul de producţie şi forma de bază a averii, activităţile economice aveau un caracter artizanal, iar în raporturile de schimb se utilizau etaloane monetare paralele.

Fiecare entitate administrativ-politică care dispunea de o conducere şi administraţie proprie, precum şi provinciile şi colectivităţile locale care o formau, aveau propriile lor taxe fiscale şi reguli de percepere. Sub forma obligaţiilor în natură sau în bani, cuantumul lor oscila permanent şi nu era cunoscut de populaţie dinainte.

Structurile fiscale rudimentare se caracterizau prin:

- stabilirea şi repartizarea arbitrară a obligaţiilor fiscale, extrem de diverse şi specifice la nivelul fiecărei entităţi;

- practicarea impozitelor de repartiţie stabilite fără nicio justificare economică, iar spre sfârşitul perioadei impozite de tip real stabilite după criterii exterioare empirice;

- lipsa regularităţii perceperii;

- existenţa inegalităţilor izvorâte din privilegii;

- perceperea prin intermediul persoanelor însărcinate cu administarrea unei localităţi (prin contribuabili locali şi mai târziu prin concesionari fiscali).

2. Etapa liberală

Începând cu secolul al XVI-lea şi până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se produc transformări economice şi mişcări sociale profunde în statele din vestul Europei, faţă de cele din estul şi sud-estul continentului. Acestea din urmă cunosc o evoluţie mai lentă, datorită unor factori obiectivi (influenţa populaţiilor asiatice aflate pe trepte inferioare de dezvoltare), care au influenţat posibilitatea societăţilor umane de a prelua şi dezvolta relaţiile de producţie de tip capitalist.

Structurile fiscale încep să reflecte pătrunderea relaţiilor de tip capitalist în agricultură, intensificarea schimburilor comerciale şi apariţia capitalismului comercial, consecinţele producerii primei revoluţii industriale si încheierea revoluţiei agrare în secolul al XVIII-lea.

Apariţia proprietăţii şi producţiei de tip capitalist determină apariţia unor noi clase sociale: muncitorii agricoli, arendaşii, muncitorii industriali, burghezia în formare. Concomitent au loc schimbări ale modului de distribuire a averii şi veniturile în societate. Apar criticile claselor sociale în formare faţă de privilegiile fiscale de care beneficiau nobilimea şi clerul.

Primele reforme fiscale din secolul al XVI-lea, deşi continuă să asigure imunitatea fiscală a nobilimii şi clerului, constituie un pas înainte.

Acestea au urmărit acoperirea necesităţilor financiare, fără deranjarea proceselor de cumulare şi consolidare a capitalului, în scopul stimulării creşterii economice şi combaterea impozitelor care lovesc proprietatea. Noile clase sociale nu sunt mulţumite de rezultatul acestora şi continuă lupta pentru asigurarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa impozitelor.

Din ciocnirea concepţiilor mercanitiliste cu cele politice ale absolutismului monarhic au apărut accizele, care nu influenţau în mod direct privilegiile fiscale.

Vechile accize constituiau un ansamblu de impozite pe actele de consum sau de circulaţie, care loveau bunuri destinate consumului (făină, băuturi), bunuri destinate producţiei, activităţi (comerţ, profesiuni), introducerea alimentelor în ţară, terenuri.

La începutul perioadei analizate capitaţia cunoştea două forme de aplicare:

- capitaţia reală, asupra produselor pământului, care constă în reţinerea unei părţi (o zecime sau alte proporţii inferioare) în momentul recoltării.

- capitaţia personală, asupra comerţului şi industriilor în formare.

Un moment evolutiv îl constituie apariţia capitaţiei graduale, în forme diferite de aplicare sub raport spaţial şi temporal.

Prin Legea din 18 ianuarie 1695, Louis XIV introduce în Franţa capitaţia graduală. Sunt stabilite tarife pentru 22 de clase de venituri stabilite în funcţie de poziţia socială. Asigurarea unei echităţi a impunerii nu este însă rezolvată, căci egalitatea funcţiilor nu însemna şi egalitatea capacităţilor contributive şi a averii.

Rusia în perioada 1722-1887 a aplicat capitaţia cu tarif gradual pentru: ţărani, muncitori şi burghezie.

În Ţările Române, desele schimbări de domnitori şi ulterior domniile fanariote, au determinat instituirea arbitrară de biruri care se cereau de 2-3 ori pe an de pârcălabi. Dezordinea fiscală a fost caracteristica dominantă până la apariţia Regulamentelor Organice.

Apare un impozit pe venit stabilit asupra produselor şi persoanelor fără excepţie, cunoscut sub numele de a douăzecea funciară şi a douăzecea industrială.

Circulaţia mărfurilor era afectată datorită vămilor interne şi a unor “drepturi” (taxe vamale) asupra importurilor şi exporturilor.

Toate aceste transformări a structurilor fiscale au loc ca urmare a revoluţiilor burgheze, care au avut ca obiective eliminarea inechităţilor fiscale, drepturi politice şi economice pentru noile clase sociale.

Punctul de cotitură în evoluţia sistemelor fiscale rudimentare spre actualele structuri fiscale se regăseşte în idealurile Revoluţiei franceze din 1789, care vor fi preluate şi dezvoltate de economiştii timpului şi de guverne.

Sub lozinca “Libertate, egalitate, fraternitate” noile clase sociale luptă pentru asigurarea drepturilor naturale ale omului: libertate, proprietate şi eliminarea inechităţilor sociale.

În România, Regulamentele organice din 1831 constituie prima încercare de a face ordine în dezordinea care domina relaţiile fiscale. Toate obligaţiile fiscale anterioare se desfiinţează, se stabilesc dimensiunile obligaţiilor fiscale, termenele de plată, dar se menţin privilegii pentru boieri.

Baza veniturilor o constituiau impozitele indirecte: capitaţia (birul) şi patenta. Se instituie impozite indirecte: accize, monopoluri fiscale, taxe de timbru, taxe de înregistrare, taxa de succesiune. Obligaţii fiscale aveau numai populaţia autohtonă şi evreii, străinii erau scutiţi. Alexandru Ioan Cuza introduce după 1859 impozitul funciar şi administrarea obligaţiilor fiscale după modelul francez.

În preajma revoluţiilor europene de la 1848, sistemele fiscale cuprindeau atât impozitele de repartiţie cât şi impozite de cotitate: impozite pe proprietate, pe actele de consum, pe valori funciare, pe valori mobiliare.