Integrarea monetară europeană

Conceptul de integrare monetara.

In general, se considera ca integrarea monetara presupune trei conditii: armonizarea explicita a politicilor monetare, un pool comun de rezerve valutare, banca centrala unica. EI-Agraa considera ca integrarea monetara are doua componente esentiale: “o unificarea ratelor de schimb”, realizata atunci cand tarile membre au o „moneda unica" sau „au stabilit cursuri de schimb permanente si irevocabile" si „o integrare a pietelor de capital. Convertibilitatea deplina este absolut necesara atat pentru tranzactiile curente, cat si pentru cele de capital.

Istoricul integrarii monetare europene pana la Tratatul de la Maastricht

Faptul ca Tratatul de la Roma nu acordase atentie uniunii monetare si ca nevoia unei monede europene era mai putin resimtita este explicat de mai multe motive: economia mondiala se afla in expansiune la vremea respectiva, sistemul monetar international bazat pe acordurile de la Bretton Woods functiona satisfacator pentru asigurarea stabilitatii monetare, iar „mobilitatea limitata a capitalului permitea guvernelor europene o marja rezonabil de larga de manevra in ceea ce priveste politica monetara". Schimbarea conjuncturii economiei mondiale, recesiunea economica si primele zguduiri ale sistemului de la Bretton Woods, au condus la constientizarea importantei uniunii monetare. Reuniunea la nivel inalt de la Haga, din decembrie 1969, a stabilit sa se elaboreze un plan pe etape in vederea crearii unei uniuni economice si monetare. "Planul Werner", remis in octombrie 1970, stabilea „un obiectiv ideal: acela al substituirii monedelor nationale printr-o moneda comuna" sau, „in lipsa monedei comune, monedele nationale trebuie sa fie interschimbabile dupa o paritate fixa", precum si trei etape de realizare a UEM, preluate 18 ani mai tarziu, cu acelasi titlu, de "Planul Delors ", remis la 17 aprilie 1988:

1. initierea procesului de creare a uniunii monetare prin: cresterea convergentei performantelor economice si coordonarea politicilor economice in cadrul institutional existent respectiv, in domeniul monetar, inlaturarea tuturor obstacolelor din calea integrarii financiare, intensificarea cooperarii si coordonarii politicilor monetare.

2. structurarea uniunii monetare europene respectiv, in domeniul monetar, crearea Sistemului european al bancilor centrale, care va absorbi aranjamentele institutionale monetare existente.

3. obligativitatea procedurilor si regulilor bugetare si macroeconomice respectiv, in domeniul monetar, fixarea irevocabila a ratelor de schimb, tranzitia la o politica monetara unica si la o moneda unica.

In 1989, Consiliul Europei, la initiativa presedintelui francez Valerie Giscard d’Estaing, a hotarat crearea Sistemului Monetar European (SME), cu scopul de a limita fluctuatiile cursurilor de schimb ale monedelor europene, etapa pregatitoare importanta pentru crearea unei zone de stabilitate monetara in Europa. Initiat in martie 1979, din punct de vedere operativ, SME a constituit un sistem de schimburi fixe, dar ajustabile, in sensul ca pentru fiecare cuplu de valute se defineau “paritatea centrala” si “limitele de fluctuatie” in jurul acestei paritati. Drept referinta comuna pentru cursurile de schimb a fost stabilita moneda de cont “European Currency Unit” (ECU). Mecanismul de schimb al SME obliga cele 15 monede nationale participante sa oscileze ca valoare intr-o marja de referinta fata de ECU de 2,25%. Valoarea ECU a fost fixata prin comparatie cu dolarul. Raportul dintre ECU si dolar a luat nastere pe baza unui cos de valute reprezentand 12 tari europene dintre cele 15 membre ale UE (Finlanda, Austria si Suedia nu au putut participa la alcatuirea ECU deoarece au intrat in UE in 1995 si 1996, in conditiile in care exista prevederea ca ponderea diferitelor monezi sa nu fie modificata dupa 1994). Ponderea fiecarei monede in cadrul cosului reflecta puterea economica a tarii respective; astfel ECU oglindea in “medie” puterea celor 12 monede europene. La 2 august 1993, Parlamentul European a luat decizia de a mari temporar marja de fluctuatie a monedelor nationale fata de ECU la 15%, pentru a descuraja atacurile speculative asupra unor monede si pentru a permite statelor membre să tina mai bine seama de particularitatile lor interne. Pentru lira sterlina britanica, peseta spaniola si escudo-ul portughez, marja era din 6 octombrie 1992 de 6%. Suedia si Finlanda, tari membre ale Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS) au adoptat aceeasi disciplina in raport cu ECU, fata de care marjele de fluctuatie au fost mentinute intre 1,5-3%. In functie de rezultatele sale putem afirma ca, dupa un demaraj mai dificil la inceput, SME a contribuit din plin la stabilitatea monetara in cadrul Comunitatii Europene. Cooperarea monetara s-a tradus printr-o reducere a ratei inflatiei si o apropiere a ratelor de interes in tarile membre.

In 1991, tarile Comunitatii Europene semneaza Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Maastricht si convergenta economica

Urmarind prevederile „Planului Werner" si a „Planului Delors", Tratatul de la

Maastricht stabileste urmatoarele aspecte importante pentru instituirea Uniunii Economice si Monetare (UEM):

1. criterii de convergenta (cerinte de disciplina economica) care trebuie indeplinite de tarile care urmeaza sa fie incluse in uniunea monetara;

2. un calendar precis de realizare a UEM, cuprinzand trei etape, finalizat cu introducerea monedei unice;

3. un ansamblu de institutii, politici si mecanisme menite sa asigure si sa sustina o functionare sanatoasa, stabila si ascendenta a economiilor tarilor participante la UEM.

Trebuie subliniat rolul deosebit de important al convergentei economice pentru trecerea la uniunea monetara, constand in omogenizarea principalelor caracteristici ale economiilor tarilor participante: rata inflatiei (un grad ridicat de stabilitate a nivelurilor

preturilor), nivelul dobanzilor nominale pe termen lung, evolutia cursurilor de schimb, deficitul bugetar, nivelul datoriei publice, dar si nivelul salariilor, rata somajului, venitul pe cap de locuitor.