Libera circulație a persoanelor în UE

„Orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul statelor membre“.

(Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale - Articolul 45)

I. Reglementări comunitare privind libera circulaţie a persoanelor în cadrul UE

I.1. Ce este libera circulaţie?

Conceptele de coeziune economică şi socială şi de cetăţenie europeană oferă cadrul legal pentru libertatea de deplasare în oricare ţară a Uniunii Europene.Cetăţenii pot călători în oricare dintre ţările UE aşa cum ar călători în propria lor ţară (fără controlul paşaportului, fără declaraţie vamală sau control vamal, fără a fi nevoiţi să treacă prin Biroul de imigrări).Ei pot opta pentru a-şi stabiliza rezidenţa şi pentru a munci în orice ţară din cadrul UE, au dreptul de a vota şi de a candida în alegerile municipale în ţara în care şi-au stabilit rezidenţa.Interesele lor , când se află în străinătate, sunt apărate de Ambasada ţării în care se află a UE.

Libera circulaţie a persoanelor reprezintă unul din cele patru principii fundamentale ale construcţiei europene (alături de libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi a capitalurilor). Libera circulaţie a persoanelor este unul din drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni. Dreptul la libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar se traduce prin eliminarea controlului la graniţe al cetăţenilor comunităţii europene. Implementarea acestui demers a fost şi este un demers cu implicaţii majore.

Libera circulaţie a persoanelor derivă din prevederile legate de cetăţenia europeană prin care toţi cetăţenii Uniunii au dreptul să circule şi să locuiască liber pe teritoriul Statelor Membre, cu respectarea condiţiilor impuse de Tratatul CE şi a măsurilor luate pentru aplicarea acestora.

Dreptul la libera circulaţie se traduce prin dreptul fiecărui cetăţean european de a călători liber şi de a rezida în oricare stat membru al Uniunii Europene. Pentru a intra pe teritoriul unui alt stat comunitar, nu trebuie îndeplinită nicio cerinţa/formalitate specială.

Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost definită în Acordul Unic European (1986) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne.

Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei indivizilor.

Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.

Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la liberă circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai).

Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht (1992) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene.

Prin politica sa, Uniunea Europeană are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii şi politicile de vize, azil şi imigraţie.

După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.

În cadrul Consiliului European de la Nisa , Consiliul UE, Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale, UE încearcă să elimine obstacolele din calea alegerii şi urmării unei profesii recunoscute, acceptând principiul ca o persoană pe deplin calificată pentru a practica o profesiune recunoscută într-un stat membru ar trebui să aibă dreptul de a o practica oriunde în cadrul Uniunii.

Toate ţările candidate sunt încurajate să-şi sporească eforturile pentru introducerea structurilor administrative necesare şi a programelor de educare şi formare profesională, în scopul de a garanta nivelul de competenţă cerut de directivele UE pentru persoanele calificate.

Fiecare cetăţean al Uniunii Europene are dreptul să muncească şi să

locuiască în alt stat membru fără să fie discriminat pe motive de naţionalitate.

Libera circulaţie a persoanelor este una dintre libertăţile fundamentale garantate

de legislaţia comunitară. Este probabil, cel mai important drept din legislaţia comunitară

pentru indivizi şi un element esenţial al cetăţeniei europene.

Pentru lucrători, această libertate a existat încă de la întemeierea Comunităţii

Europene din 1957. Acesta este prevăzut în articolul 39 al Tratatului CE şi implică :

• dreptul de a căuta un loc de muncă într-un alt Stat Membru;

• dreptul de a munci într-un alt Stat Membru;

• dreptul de a locui acolo în acel scop;

• dreptul de a rămâne acolo;

• dreptul la egalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă,

condiţii de muncă şi toate celelalte avantaje care ar putea facilita integrarea

muncitorilor în statul membru gazdă