Politică monetară - conținut, obiective și instrumente

Prin politica monetara se înţelege, in sens larg, ansamblul de masuri prin care statul (reprezentat, de regula, de Banca Centrala şi Trezorerie) activează asupra agregatelor monetare şi activelor financiare in vederea menţinerii lor sub control şi realizării echilibrului economic, sau in vederea orientării activităţii economice într-o anumita direcţie.

Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizează prin reglarea cererii de moneda de schimb şi de plata. Dar reglarea respective nu este un scop in sine. Printr-o asemenea măsura se urmăresc stabilitatea preturilor, deplina ocupare a forţei de munca, expansiunea economica etc.

Pe plan extern, politica monetara şi mişcările externe de capitaluri sunt de natura dubla. Pe de o parte politica monetara poate sa caute încurajarea intrărilor sau ieşirilor de capitaluri pentru reechilibrarea balanţei de plati. Pe de alta parte, ea încearcă sa găsească modalităţi de a suporta presiunile valutare din exterior atunci când mişcările de capital se derulează speculative. Bineînţeles, se recurge la aceasta politica daca autorităţile monetare nationale nu au putere notabila de a evita astfel de presiuni

OBIECTIVELE POLITICII MONETARE

Politica monetara, componenta esenţială a politicii economice, poate fi definita ca un set de masuri specifice luate in scopul atingerii obiectivelor majore ale politicii economice, prin care autorităţile monetare încearcă sa regleze nivelul cererii agregate din economie influenţând nivelul lichidităţii, condiţiile de acordare şi disponibilitatea creditului in economie.

Obiectivele politicii monetare sunt organic integrate in cadrul mai larg al politicii economice nationale, de performantele fiecărei grupe de politici depinzând succesul întregului pachet de masuri.

Obiectivele generale ale politicii monetare sunt :

- stabilitatea preturilor

Stăpânirea inflaţiei este un deziderent major, deoarece inflaţia:

- împiedica alocarea eficienta a fondurilor de investiţii întrucât taxarea profitului distorsionează nivelul real al profitului făcându-l inapt pentru dimensionarea corecta a productivităţii reale a capitalului pe ramuri;

- determina redistribuirea venitului şi a avuţiei in defavoarea creditorilor şi a tuturor întreprinzătorilor care încasează profituri;

- redistribuie veniturile chiar şi in cadrul fiecărei clase de venituri intre familiile care au solicitat împrumuturi defavorizate;

- produce un climat social economic nesigur şi incert in care familiile nu mai pot sa discearnă daca e bine sau rău sa cheltuiască sau sa fac economii;

- măreşte veniturile guvernului fata de cheltuieli, deoarece;

a) prin sistemul de taxe şi impozite este impozitat câştigul capitalului nominal şi nu al celui real;

b) guvernul este un debitor, datoriile şi dobânzile pe care le plăteşte micşorându-se.

- Rata înaltă a ocupării forţei de munca

Politica monetara se confrunta cu problema celui mai adecvat nivel al şomajului. De altfel, in locul utilizării indicatorului ratei ocupării forţei de munca, se poate folosi, in definirea acestui obiectiv, rata şomajului.

Obiectivul reducerii ratei şomajului porneşte de la diferenţierea şomajului;

a) şomaj frictional determinat de numărul de persoane aflate in căutare de locuri de munca intre doua ocupaţii;

b) şomaj structural provocat de schimbările intervenite in activităţile economico-sociale destinate satisfacerii nevoilor sociale in care au intervenit unele schimbări, respective restrângerea sau dispariţia unor profesii, meserii etc.;

c )şomaj cyclic apărut in perioada de criza a ciclurilor economice.

Soluţia optimizării ratei şomajului depinde de criteriul adoptat, de exemplu:

- Fie rata şomajului care maximizează nivelul producţiei prin echilibrarea marginala a pierderii directe datorita faptului ca exista muncitori neangajaţi concomitent cu câştigul provenit din flexibilitatea crescuta a forţei de mânca neangajate;

- Fie NAIRU (Non-Accelerating Inflation Rate of Unemlooyment), adică rata şomajului care nu accelerează inflaţia sau rata naturala a şomajului.

- Creşterea economica

Rata creşterii economice influenţează nivelul de trai real al populaţiei. Politica monetara poate cataliza procesul de economisire şi, legat de acesta, investiţiile. O rata mai înaltă a investiţiilor nu înseamnă numai mai mult capital pe muncitor, ci şi o cale importantă de introducere a progresului tehnologic, atât timp cât inovaţiile se materializează adesea in echipamente noi. O cale de creşterea investiţiilor este menţinerea ratei reale a dobânzii la un nivel foarte scăzut. Dar acest lucru duce la extinderea inflaţiei; pentru a preveni mărirea inflaţiei, o astfel de politica ar trebui sa fie însoţită de o politica fiscala restrictive, adică de un surplus guvernamental larg sau de menţinerea unui deficit mai mic.

Totuşi, rata reala a dobânzii nu este obligatoriu sa fie mereu real pozitiva la toate creditele acordate de băncile comerciale, ci poate fi realizata ca o medie a tuturor acestor împrumuturi. Prin politica sa economica, guvernul poate subvenţiona împrumuturile din domeniile de activitate considerate prioritare in sprijinul relansării acestora şi a întregii economii. Luând in considerare dezideratul ridicării nivelului de trai, se impune măsurarea creşterii economice in termini reali, nu numai in termini nominali. Cea mai obişnuită cuantificare a creşterii economice este cea a creşterii produsului brut real. Apropierea de esenţa conceptului impune căutarea unor indicatori mai fideli. Astfel, întrucât nu poate fi considerate satisfăcătoare o creştere a PIB doar in aceeaşi proporţie cu sporirea populaţiei, PIB pe lucrător reprezintă probabil o măsură mai buna. Nici aceasta nu este insa suficient de semnificativa, întrucât creşterea bunăstării poate fi măsurată şi prin extinderea timpului liber (scurtarea săptămânii de lucru). Ca urmare , in numeroase tari, productivitatea muncii pe om-ora este considerate o cuantificare mai buna a creşterii economice.