Controlul Monetar

„Ocuparea deplina a mainii de lucru” si „cresterea economica” au devenit, in ultimele decenii, principalele scuze pentru extinderea interventiei guvernamentale in treburile economice. Se afirma ca o economie bazata pe libera initiativa privata este inerent instabila. Guvernul trebuie, sa intervina, pentru a motiva stabilitatea. Acesta trebuie sa se ingrijeasca de dezvoltarea economiei pentru sustinerea razboiului rece si pentru a demonstra tarilor nealiniate ca o democratie duce mai rapid la crestere economica decat un stat comunist.

Aceste argumente sunt profund amagitoare. Realitatea este ca Marea Depresiune, la fel ca majoritatea celorlalte perioade cu somaj ridicat, a fost mai degraba rezultatul unei guvernari defectuase, decat al instabilitatii inerente economiei private.

Masurile guvernamentale constituie un impediment major in calea cresterii economice in S.U.A. Tarifele si celelalte restrictii in relatiile de comert exterior, povara impozitelor ridicate si o structura fiscala complexa si inechitabila, comisiile regulatorii, preturile si salariile fixate de stat, precum si o gama larga de alte masuri, stimuleaza indivizii sa aloce si sa foloseasca resursele in mod eronat, distorsionand astfel actiunea de investire a noilor sume economisite. De aceea, atat pentru stabilitate, cat si pentru cresterea economica este nevoie de o reducere a interventiei guvernamentale, nu de o crestere a acesteia.

Este de dorit sa folosim guvernul pentru a asigura un cadru monetar stabil, necesar unei economii libere, aceasta fiind doar o parte a functiei guvernului de a asigura un cadru juridic stabil. Este de dorit, de asemenea sa folosim guvernul pentru a asigura un cadru general juridic si economic, care sa permita indivizilor sa realizeze o crestere economica, daca aceasta este in concordanta cu valorile lor.

Domeniile majore ale politicii guvernamentale relevante pentru stabilirea economica sunt politica monetara si politica fiscala sau bugetara.

Liberalul se teme in mod funciar de concentrarea puterii. Obiectivul sau este de a apara, in cel mai inalt grad, libertatea fiecarui individ in parte, ceea ce presupune ca libertatea unuia nu stanjeneste libertatea celorlalti. El crede ca acest obiectiv necesita dispersarea puterii. El are retineri in a acorda guvernului orice functii ce pot fi indeplinite prin mijlocirea pietei, atat pentru ca, in aceste conditii, cooperarea voluntara dintre indivizi in zona respectiva este inlocuita prin constrangere, cat si pentru ca prin acordarea unui rol sporit guvernului libertatea este amenintata si in celelalte zone de activitate.

Este larg impartasita parerea ca guvernul trebuie sa aiba o oarecare raspundere in privinta problemelor monetare. Este, de asemenea larg recunoscuta ideea potrivit careia controlul monetar poate fi un instrument de control si de modelare a economiei tarii. Forta acestui instrument este spectaculos exprimata de faimoasele cuvinte ale lui Lenin, potrivit carora cea mai eficienta cale de a distruge o societate este aceea de a-i distruge moneda.

Etalonul – marfa

Instrumentul monetar cel mai frecvent folosit in diferite locuri si in decursul secolelor a fost etalonul-marfa; asadar, s-au utilizat ca bani unele marfuri fizice, cum ar fi aurul sau argintul, bronzul sau cositoritul, tigarile sau coniacul, ori alte varietati de bunuri. Daca n-ar fi existat banii, n-ar mai fi fost necesara implicarea guvernului. Cantitatea de bani existenta in societate ar depinde mai curand de costul producerii marfii-bani, decat de alti factori. Modificarile masei monetare ar depinde, pe de o parte, de schimbarile ivite in conditiile tehnice de producere a marfii-bani, iar pe de alta parte, de schimbarile in privinta cererii de bani.

Defectul fundamental al etalonului-marfa consta in faptul ca reclama consumarea resurselor reale pentru sporirea cantitatii de bani.

Daca un etalon-marfa autoreglabil ar fi posibil, el ar oferi o solutie excelenta dilemei liberalului: un cadru monetar stabil, fara pericolul exercitarii iresponsabile a puterilor in materie monetara.

Dupa cum a dovedit insa istoria, un astfel de sistem autoreglabil nu a fost niciodata posibil. El a avut intotdeauna tendinta de a evolua catre un sistem mixt, continand pe langa bani-marfa, elemente fiduciare, precum bancnotele si depozitele bancare sau bonurile de tezaur. Iar, odata de au fost introduse unele elemente fiduciare s-a dovedit dificila evitarea controlului guvernamental asupra lor, chiar atunci cand ele erau emise initial de persoane particulare. Cauza fundamentala in aceasta privinta rezida in dificultatea de a preveni falsificarea lor sau echivalentul sau economic. Moneda fiduciara reprezinta un contract de plata in moneda-etalon.

Concluzia mea este ca etalonul-marfa autoreglabil nu este nici posibil si nici nu reprezinta o solutie dezirabila a problemei statuarii randuielilor monetare adecvate unei societati libere. El nu este de dorit, deoarece ar implica un cost mare sub forma resurselor folosite pentru producerea marfii monetare. Totodata, el nu este posibil, deoarece nu exista mirajul si increderea atat de necesare pentru a-l face eficace.