Difuzionism Fair Play

Conceptul de difuzionism reprezintă procesul de raspândire spre exterior, de prpagare, diseminare si împrăştiere în timp şi spaţiu a unui fenomen, a unor procese, idei, invenţii şi inovaţii specidice unor grupuri umane.

Fair-Play-ul de azi a luat naştere în Anglia, unde o asociaţie sportivă aristocrată engleză, „Gentlemen of Leisure”, recunoastea activitaţile sportive ca fiind activităţi de gentlemeni. Pentru aristocraţi nu conta foarte mult cine câstiga si chiar publicarea unor bune rezultate in ziare erau catalogate de ei ca acţiuni improprii (cu exceptia publicaţiei Royal Buletine). Rezultatul jocului era mult mai lipsit de importanţă în comparaţie cu bunul mers al desfaşurării jocului. În ziua de azi totul se bazează pe rezultate şi mai puţin pe sportivitate.

Fig. 1 - Difuziunea fenomenului Fair-Play in lume

Sociologul englez Dunning Sheard a rezumat principiile ce stau la baza acestui fenomen, în cartea sa: „Studiul sociologic privind dezvoltarea rugby-ului”, publicată în anul 1979, astfel:

• jocul este jucat ca un scop în sine, participarea este cea mai importantă, respingându-se atitudinile de învingători

• accentul cade pe autocontrol şi mai ales stăpânirea sentimentului de învins sau învingător

• respectarea ideii de fair-play, de şanse egale ale ambelor parţi, îmbraţişat de un respect total faţa de regulile de joc, între adversari existând o relaţie de cavalerism.

Fair-play-ul a însemnat mai mult decat respectarea regulilor de joc. Ideal ar fi ca sportul să aibă un scop simplu, acela de distracţie, bucurie şi plăcere. Foarte important a fost atunci cand a trebuit sa se stabilească, în sport, graniţa între munca şi agrement. Se credea că jucatorii profesionişti vor transforma placerea de a juca intr-un loc de muncă, ceea ce ar distruge chiar principiile existenţei acelui sport. Legile sportive de astăzi au la baza lucrarea „The Cambridge Rules”, publicată in anul 1848, care reflecta atitudinea socială a clasei de mijloc si cea a aristocraţilor din Anglia.

În continuare vom interpreta termenul de „fairness”. Cuvântul englezesc înseamnă frumos, adecvat, politicos, corect, direct, cinstit, liniştit şi măsurat, blajin, cu drepturi egale şi nepărtinitor. Cel ce joacă după regulile fair-play-ului respectă regulile scrise şi nescrise, ia în considerare princiile decenţei, ale tactului şi cutumelor. Acolo unde domneşte fair-play-ul, nu lipseşte nici curajul civil şi nici non-violenţa, corectitudinea şi dragostea pentru dreptate. A fi „fair” faţă de adversar înseamnă totodată să dispui de toleranţă şi echilibru.

Dar şi fair-play-ul are inamici: viclenia şi şmecheria, păcăleala şi înşelăciunea. Acolo unde se luptă cu bandaje dure, unde se plăteşte pentru a fi numărul 1, ispita este mare de a încălca, de a leza regulile jocului, de a se concentra doar asupra propriilor avantaje. Nevoia de victorie şi tensiunea succesului nu lasă loc onestităţii. Fair-play-ul devine astfel un lux, iar „fairness-ul”, o utopie.