Calculul eficienței economice într-o fabrică de panificație

Realizarea producţiei agroalimentare, sporirea ei continuă, reducerea cheltuielilor pe unitatea de produs şi creşterea profitului, nu se poate realiza organizând producţia în mod întâmplător ci, în procesul managerial este necesar să se realizeze între factorii de producţie folosiţi pentru sporirea nivelelor de producţie o anumită relaţie funcţională care tinde spre relaţia optimă.

Un manager care se ocupă cu organizarea producţiei agroalimentare are de întâmpinat un număr mare de probleme, create de faptul că economia se dezvoltă în condiţii naturale date, cu material biologic şi mijloace de producţie (capital), prin care omul intervine pentru a realiza o producţie mai mare.

Analiza tehnico-economică reprezintă un instrument de bază în afara tuturor funcţiilor conducerii, în mod deosebit în cadrul funcţiei de previziune-planificare, precum şi în afara funcţiilor întreprinderii, în cadrul funcţiilor de cercetare-dezvoltare, de producţie, financiar-contabile şi comercială.

Analiza tehnico-economică are ca obiect de studiu întreaga activitate desfăşurată în întreprindere, atât sub aspectul rezultatelor obţinute, cât şi al modului în care au fost utilizaţi diverşii factori de producţie în realizarea obiectivelor pe care întreprinderea şi le- a propus.

Pentru caracterizarea evoluţiei fenomenelor şi proceselor care fac obiectul analizelor tehnico-materiale se foloseşte un sistem de indicatori şi indici.

Indicatorul reprezintă expresia numerică a diferitelor fenomene şi procese analizate, fie în mărimi absolute, de regulă, fie în mărimi relative.

Indicatorii se concretizează fie în mărimi minime, care trebuie realizate sau chiar depăşite (producţia totală, netă, marfă, profitul), fie sub formă de platforme, care nu trebuie depăşite (cheltuieli totale sau de structură, costul unitar, cheltuieli la 1.000 lei producţie marfă), iar după gradul lor de prelucrare, indicatorii pot fi primari sau analitici şi sintetici sau derivaţi.

Calculul indicatorilor analitici ai producţiei agroalimentare se bazează, în principal, pe urmărirea cheltuielilor ce se execută în vederea obţinerii producţiei. Indicatorii analitici ai cheltuielilor se referă, în principal, la consumul unitar şi total al factorilor de producţie, ce sunt necesari realizării producţiei urmărite.

În cadrul producţiei agroalimentare, principalii indicatori analitici ai cheltuielilor sunt:

• cheltuieli cu materia primă;

• cheltuieli cu amortizarea clădirilor şi utilajelor;

• cheltuieli cu energia;

• cheltuieli cu munca;

• cheltuieli suportate din venituri.

Din totalul indicatorilor analitici ai eficienţei economice privind cheltuielile totale, unele categorii de cheltuieli fac parte din cheltuielile fixe, iar celelalte din cheltuielile variabile.

Cheltuielile fixe sunt acele cheltuieli care se efectuează pe parcursul procesului de producţie, indiferent de cantitatea produsă, din această categorie făcând parte: amortizarea clădirilor şi utilajelor, cheltuieli cu forţa de muncă, celelalte cheltuieli suportate din venituri.

Cheltuielile variabile sunt acele cheltuieli care-şi modifică cantitatea şi valoarea în funcţie de produsul obţinut: cheltuieli cu materia primă, cu materialele auxiliare şi cu energia.

Indicatorii care reprezintă, în cea mai fidelă măsură, eficienţa economică a procesului tehnologic sunt cele care se referă la cheltuielile totale şi la costul de producţie a produsului finit.

Cheltuielile totale reprezintă o categorie economică care se obţine în urma însumării tuturor cheltuielilor parţiale efectuate în vederea obţinerii produsului finit, motiv pentru care reprezintă doar o valoare orientativă, dar nu suficient de sintetică, în vederea comparării cu alte rezultate sintetice, într-un alt proces tehnologic sau în altă perioadă de producţie, în cadrul comparaţiei în timp şi spaţiu. Pentru a avea un astfel de indicator este necesar ca acest indicator analitic, care reprezintă cheltuielile totale, să fie împărţit la cantitatea totală de produs obţinută în cadrul procesului tehnologic, rezultând un indicator sintetic – cost de producţie – ce are deja avantajul de a putea fi comparat cu un alt indicator similar.

Având nevoie de un sistem de indicatori care să permită compararea a două sau mai multe procese tehnologice şi a avantajelor ce decurg din aceste procese şi din compararea lor, se recurge la reprezentarea indicatorilor sintetici ai eficienţei economice.

Indicatorii sintetici cei mai des utilizaţi în practica economică sunt cei care se referă la costul producţiei, venitul şi preţul produsului, profitul şi rata profitului şi productivitatea muncii.

Având în vedere că preţul de valorificare a produselor, în general, depinde de cei doi factori ai pieţei libere – cererea şi oferta – în cazul în care noi, ca producători, nu avem posibilitatea şi pârghiile necesare de a interveni decisiv, rămânem la concluzia că cel mai reprezentativ indicator sintetic al eficienţei economice este costul de producţie care, în raport cu preţul şi venitul realizat pe piaţa liberă, ne dă măsura productivităţii procesului de producţie de care depindem. Confruntarea pe piaţa liberă a preţurilor de valorificare a diferitelor procese de producţie ne dă măsura rentabilităţii ei, dependentă fiind de costul de producţie. Acest cost de producţie, în cazul în care este sub limita de valorificare a produsului respectiv, ne permite realizarea unui profit net care, la rândul sau, ne permite acumulări de valori ce duc la dezvoltarea şi menţinerea întreprinderii în topul producătorilor. Dacă costul realizat este peste preţul de valorificare a produselor, unitate înregistrează pierderi, nu se pot face acumulări, cu timpul nu se pot face nici cheltuieli curente, procesul de producţie stagnează iar întreprinderea se închide.