Relațiile dintre Austria și Prusia în Timpul Unificării

Ascensiunea lui Bismark şi politica promovată de „cancelarul de fier”

Totul a început la Versailles în 18 ianuarie 1871, în sala oglinzilor, în aşteptarea regelui. Se improvizase un altar în jurul căruia străjuiau rapelurile regimentelor germane care încă asediau Parisul. De altar se apropie un bătrân înalt, care era înconjurat de ofiţeri superiori şi principi în uniforma. Era Wilhelm I. Se ţineau “intermezzo” politic în cinstea regelui Prusiei, care se face Kaiser.

Când proaspătul împărat primeşte coroana, păşeşte în faţă un bărbat înalt, cu cizme negre, palid, în uniforma şi citeşte pana la capăt, cu o retorica febrila, proclamaţia alcătuita de el însuşi pentru stăpânul sau.

Pronunţa cuvintele rar, cu glas puternic modelate parca de o arta suava, dar totuşi rece şi teribil de oficial. Pare un general, deşi nu este militar de cariera ca Moltke ori Roon, de lângă care s-a desprins ,ci e un civil. Mustaţa zbârlită, sprâncenele enorme, privirea aspra îi da înfăţişarea unui viking. Este făuritorul unificării Germaniei în jurul Prusiei. E cancelarul Otto von Bismark, omul care cu noua ani în urma se lansase în marea bătălie pentru unificarea Germaniei pe calea însăşi definita de el: ferro et igni - prin fier şi sânge.

Politica, metodele, diplomaţia lui Bismark triumfau în ianuarie 1871,în galeria oglinzilor din Versailles. Acest moment festiv l-a consacrat pe Wilhelm I împărat al Germaniei, iar pe cancelarul sau Otto von Bismark l-a păstrat în istorie, definitiv, şi chiar mai sus decât pe insusi împăratul. Căci, încoronarea în sala oglinzilor era de fapt încoronarea politicii bismarkiene de unificare a Germaniei în jurul în folosul Prusiei 1862-1870. Apoi vreme de douăzeci de ani, Bismark a dominat Germania ,şi prin ea Europa. Pentru atingerea celor doua mijloace s-a folosit de doua scopuri :

-razboiul

-diplomaţia.

Analogic vorbind, Bismark a fost un făuritor şi în acelaşi timp, unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai libertăţii şi ai democraţiei. A fost “Cancelarul de fier”, omul politicii lui ferro et igni.

Bismark şi-a început cariera politica în 1846, ca deputat în Landtag. Putea fi caracterizat încă de pe atunci ca “un şovin de un egoism transcendent”Absolutist,conservator în interior, el aproba liberalismul în afara, dacă acesta poate contribui la dezvoltarea puterii prusace. În aceasta permanenta căutare de avantaje pentru patria sa, el desfăşoară o activitate neobosită. Informaţiile ii vin pe toate caile, din toate izvoarele, chiar cele mai infime. Exploatează slăbiciunile şi defectele adversarilor, le surprinde părerile din jocul fetelor, din atitudine şi din gesturi.Isi pune candidatura pentru Adunarea constituanta din 1848 şi Landtagul Prusiei din 1850 nu pentru a susţine parlamentarismul şi liberalismul, ci ca sa le combată cu vehementa. Socotea ca în Prusia Landtagul e zero iar monarhul e totul. S-a făcut cunoscut prin cuvântările rostite intr-un limbaj dur, nestăpânit, sarcastic la adresa liberalismului a regimului parlamentar şi a “ruşinoasei democraţii” A deţinut un anume patriarhalism fata de ţărani şi soldaţi, încă din tinereţe.

În martie 1848 şi-a manifestat violent dezaprobarea fata de “explozia revoluţionara”. A încercat chiar sa-şi înarmeze ţăranii de pe moşie şi sa-l pornească la Berlin în ajutorul regelui Frederic Wilhelm al IV-lea, să-l salveze de umilinţa de a fi înfrânt de revoluţionari.

În 1848 rolul de unificator al Germaniei şi l-a asumat Adunarea Naţională, parlamentul de la Frankfurt, care, sub presiunea evenimentelor, a luat locul dietei Confederatiei.Dupa lungi dezbateri reprezentanţii burgheziei, liberalii adunaţi aici au alcătuit o constituţie pentru un Imperiu Federal German.ca şi Frederic Wilhelm al IV-lea, Bismark s-a împotrivit politicii parlamentului de la Frankfurt, pentru ca ea admitea principiul suveranităţii poporului şi al votului universal. Respingea cu orice preţ unirea propusa la 1848 deoarece izvora din revoluţie, aducea în prim plan o politică liberală şi constituţionaliza Germania. Şi nu în ultimul rând, se temea ca nu cumva Germania unita “sa absoarbă naţiunea prusacă”.

Oricum, anul 1848 s-a înscris ca unul dintre cei mai fecunzi din istoria germana. Cele mai multe păreri din acea vreme erau ca Prusia era doar spoita cu un liberalism de prada.

În primăvara anului 1850, Frederic al IV-lea a convocat parlamentul unional de la Erfurt, un parlament al prinţilor care a hotărât uniunea restrânsa în jurul Prusiei: Germania Mica. Insa Austria s-a împotrivit categoric urmând mobilizări ordonate de la Berlin şi de la Viena.Dupa un ultimatum austriac, a venit întrevederea de la Olmutz intre cancelarul vienez şi ministrul Prusiei. Se părea atunci ca Prusia renunţase la misiunea sa istorica şi a abandonat ideea unităţii centrale a Germaniei. Bismark a apreciat opera parlamentului de la Erfurt drept “o gluma proastă ”şi“ o jena diplomatica”. El va scrie mai târziu ca “eroarea diplomaţiei prusace de atunci era de a crede ca alţii ar putea sa facă pentru noi ceea ce nu îndrăznim sa facem noi înşine. Capitularea de la Olmutz avea doar o singura scuza: intre Prusia şi Austria se cuvine sa existe un acord ca sa combată, împreună, partidele revoluţionare.”