Birocrația Organizațională

Organizarea şi conducerea unei societăţi s-au constituit în obiect al reflecţiei şi studiului sociologic şi psihologic. Ca rezultat al cumulativităţii teoretice relative, s-a constituit ca disciplină de sine stătătoare psihosociologia organizaţiilor şi conducerii, dar există şi o istorie a teoriilor alternative, în care pot fi identificate atât convergenţe cât şi diferenţieri în abordări, accentuări, dezvoltări sau aplicaţii.

Se pot distinge 2 tipuri de teorii: teoriile clasice şi cele contemporane ale organizării şi conducerii.

Teoriile clasice ale organizării şi conducerii sunt acele teorii, orientări sau siteme conceptuale dezvoltate la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru şi care au inspirat şi călăuzit în mare măsură teoriile şi cercetările moderne, având un impact profund asupra gândirii sociologice contemporane. În cadrul aceste etape sunt incluse: managementul ştiinţific clasic, teoria organizaţiilor birocratice şi orientarea “relaţiilor umane”.

BIROCRAŢIA

Sociologul de origine germană, Max Weber, îşi aduce propria contribuţie la studiul organizaţiilor prin dezvoltarea teoriei sale cu privire la structurile autoritare din diferite tipuri de organizaţii. Pornind de la identificarea temeiurilor pentru care oamenii acceptă legimitatea autorităţii, Weber a ajuns la descrierea a trei tipuri « pure » de organizaţii :

1. organizaţia orientată pe lider (tipul charismatic)

2. organizaţia patriarhală (tipul tradiţional)

3. organizaţia birocratică (tipul raţional-legal)

Organizaţia orientată pe lider este tipul de organizaţie în care exercitarea autorităţii se bazează pe calităţile personale ale liderului. În acest tip de organizaţie ierarhia organizaţională constă dintr-un lider şi adepţii sau discipolii lui. Aceştia au rolul de mediere între lideri si mase. Aici liderul reprezintă conducerea organizaţiei. Acest tip de organizaţie are o mare instabilitate.

Probleme dificile apar în legătură cu succesiunea şi preluarea autorităţii la moartea liderului. Întrucât este puţin probabil că va apare un alt lider charismatic, organizaţia îşi poate pierde forma sa charismatică şi poate deveni fie o organizaţie tradiţională (dacă succesiunea devine creditară), fie într-una birocratică (dacă succesiunea este determinată de reguli).

Organizaţia patriarhală (tradiţională) se caracterizează prin existenţa unui sistem de autoritate acceptată în virtutea tradiţiei, a datinilor, a faptului că "întotdeauna a fost aşa”. Tradiţia este glorificată, rangul sau poziţia în societate au o importanţă deosebită, iar relaţiile existente într-o astfel de organizaţie sunt mai mult de tipul „stăpân – supus”.

Organizaţia birocratică este al treilea tip de sistem de autoritate, cel raţional-legal, pe care Weber îl consideră ca reprezentând instituţia dominantă în societatea modernă. Sistemul este numit raţional fiindcă mijloacele sunt desemnate expres pentru realizarea unor scopuri specifice. Este legal fiindcă autoritatea este exercitată printr-un sistem de reguli şi proceduri specifice poziţiei pe care individul o ocupă într-o anumită perioadă de timp. Pentru astfel de organizaţie, Weber foloseşte termenul de « birocraţie ». În limbajul uzual, birocraţia este sinonimă cuineficienţa, cu excesul de documente, adeverinţe, certificate etc. Şi în mod special este identificată cu administraţia publică ineficientă. Dar în spiritul definiţiei dată de Weber, organizaţia birocratică poate fi considerată din punct de vedere tehnic ca fiind cea mai eficientă formă de organizare socială.

« Precizia, rapiditatea, neambiguitatea, cunoaşterea dosarelor, continuitatea, discernământul, unitatea, subordonarea strictă, reducerea fricţiunii şi a costurilor materiale şi personale – acestea sunt aduse la un niveloptim într-o administraţie birocratică tipică » (Weber, 1970, p.214)

Într-o organizaţie birocratică există o serie de funcţionari, iar rolul fiecăruia este circumscris printr-o definire clară şi precisă a autorităţii sale. Funcţiile sunt ordonate într-o ierarhie cu niveluri de autoritate gradată. Există un sistem de reguli şi proceduri, există un « birou » pentru păstrarea în siguranţă a tuturor dosarelor şi documentelor scrise. Un accent important se pune şi pe numirea specialiştilor. Unul dintre semnele dezvoltării unei birocraţii este creşterea numărului de conducători-profesionişti şi a numărului de specialişti-experţi.

Weber a fost atât de impresionat de realizările potenţiale ale birocraţiei, încât a ajuns să le privească ca tipul ideal spre care tind să se îndrepte alte forme organizaţionale. El a argumentat că guvernarea prin autoritatea funcţiei – birocraţia – este impersonală, eficientă şi echitabilă şi este singura modalitate de susţinere a autorităţiiorganizaţionale şi administrative compatibile cu valorile democraţiei.

Pe baza acestui model, alţi teoreticieni ai managementului, cum ar fi Mooney, Urwick, Graicunas, Brown, au îincercat să dezvolte principiile raţionale care ar putea fi folosite pentru proiectarea organizaţiilor şi totodată, pentru instruirea conducătorilor în folosirea eficientă a resurselor de care dispun. Graicunas, de exemplu, a argumentat că nici un om nu poate supraveghea eficient mai mult de 7 subordonaţi, în timp ce Brown a ajuns la concluzia că organizaţiile ar trebui să determine selecţia personalului şi nu personalul să determine natura organizaţiei.

Organizaţia birocratică a ajuns să fie oarecum exemplară, deşi criticile la adresa ei n-au încetat deloc să apară.

„Birocraţia este un tip de organizaţie formală, cu o structură specifică de statuturi şi roluri, în care puterea de a influenţa acţiunile altora creşte pe măsura înaintării spre vârful ierarhiei organizaţionale” (Kornblum, 1988).

Având în vedere organizaţiile birocratice instituite după „explozia revoluţiei industriale”, dar mai ales pe cele de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Max Weber definea birocraţia ca un sistem de autoritate raţional-legală, considerând-o ca reprezentând instituţia dominantă în societatea modernă.