Colectivități Locale

Termenul de colectivitate locală desemnează un grup de oameni care duc o viaţă colectivă, trăiesc şi muncesc în comun. Termenul este sinonim cu cel de comunitate umană sau de comunitate. În acest context, termenul de comunitate “evocă ideea unui spaţiu fizic şi social bine marcat, în interiorul căruia se produc interacţiuni şi un proces de intercunoaştere între actorii sociali, se dezvoltă legături sociale, se impun norme şi reguli de conduită, se naşte un sentiment de apartenenţă.”¹

Comunitatea nu este întemeiată pe contract, ci pe înţelegere, care este „ un mod de a simţi comun şi reciproc, asociativ” în cadrul unei „voinţe” colective care este expresia unei entităţi. Ea se sprijină, în opinia lui Max Weber, “ pe o apartenenţă comună, resimţită subiectiv (afectiv sau tradiţional), a indivizilor care participă la aceasta”, comunitatea fiind definită de el ca „asociaţie dacă şi în măsura în care disponibilitatea pentru acţiune socială se sprijină pe o identitate de interese sau pe o legătură bazată pe interes, motivată raţional în privinţa valorii şi a scopului”.

Pot fi considerate comunităţi toate formele de viaţă socială din care individul face parte prin naştere: familie, grup de rudenie, apartenenţă etnică sau naţionalitate, limbă maternă, localitate, cetăţenie, religie etc. Comunitatea poate fi, de asemenea, o localitate rurală sau un grup de localităţi (comunitate teritorială), o grupare profesională, membrii unei rezidenţe (cămin, spital, internat), o asociaţie, un tip de organizare socială într-un spaţiu delimitat (cartier, bloc, mahala), dar şi o reţea de interese, structurată ierarhic, de pildă, comunităţile oamenilor de afaceri, comunităţile ştiinţifice etc.

De remarcat că o colectivitate de orice fel (familie, colectivitate locală, stat) se prezintă, de regulă, ca o unitate, ca un întreg, cu o structură ireductibilă la indivizii componenţi. Fenomenul acesta nu derivă însă din contopirea sau anihilarea indivizilor ca atare, ci din asociere, cooperare şi solidaritatea acestora, din integrarea indivizilor în societate.

Societatea, colectivitatea în sine, reprezintă o organizaţie socială care se bazează pe existenţa şi activitatea indivizilor asociaţi şi organizaţi, pe gradul lor de solidaritate şi coeziune al acestora, pe aportul lor ca indivizi capabili de a înţelege, de a se situa şi de a participa la o acţiune comună.

De asemenea, trebuie reţinut şi faptul că o comunitate definită ca un colectiv de indivizi şi indivizii cuprinşi în acea comunitate sunt, în acelaşi timp, două realităţi distincte şi totuşi o singură realitate, adică realităţi corelative, existenţial corelative, interdependente şi interactive, în

sensul că niciuna nu există, nu funcţionează şi nu se dezvoltă fără cealaltă sau că numai împreună alcătuiesc o realitate.

1. Bruno Zani, Augusto Palmonari – Manual de psihologia comunităţii

Viaţa socială de la nivelul colectivităţilor, a comunităţilor, presupune norme care joacă rolul de forţe organizatoare ale interacţiunii umane.

În doctrina românească, noţiunea de colectivitate locală reprezintă o „ populaţiune prezentă şi viitoare, stabilită pe o porţiune anumită din teritoriul statului, cu interese colective şi permanente deosebite de cele ale statului”. ¹

Colectivitatea locală mai este privită şi în ipostaza de „ grupări omeneşti din localitate” ² sau ca “ locuitori dintr-o fracţiune geografică ce reprezintă o porţiune din teritoriul unui stat“³, ori, în accepţiunea de unitate administrativ – teritorială, având calitatea de subiect al raportului de drept constituţional, „ de grupuri de populaţie organizate pe teritoriu”. 4

Există folosită şi expresia de “colectivităţi teritoriale locale”, adică cetăţenii, “populaţia care trăieşte pe o anumită porţiune a teritoriului de stat, existând o organizare juridică administrativă şi interese publice locale, proprii distincte”.5

În România, în prezent, în conformitate cu prevederile art. 120 din Constituţa României, republicată, prin statuarea principiului autonomiei locale, legiuitorul constituant a recunoscut unităţilor administrativ – teritoriale – comuna, oraşul şi judeţul, calitatea de colectivităţi locale şi, prin lege, de persoane juridice de drept public, respectiv de persoane juridice politico – teritoriale. De asemenea, prin legea organică s-a definit şi colectivitatea locală, ca fiind totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ – teritorială.

Ca atare, constatăm că, în concepţia constituantului român, a existat intenţia clară, explicită de organizare autonomă a colectivităţilor locale româneşti, ele reprezentând democraţia locală, unul din principalele fundamente ale oricărui regim democratic.

Acestea au fost organizate în două moduri, consacrându-le, astfel, dubla lor natură, pe de o parte, de unităţi administrativ – teritoriale, create pentru gestionarea anumitor servicii ale statului (serviciile deconcentrate) şi de colectivităţi locale, reprezentate prin autorităţi administrative proprii ce „realizează autonomia locală” (consiliile locale, primarii şi consiliul judeţean) şi prin care rezolvă, conduc şi execută treburile publice locale.