Colegiul Tehnic Unirea Ștei

1. Introducere

Ambiţia de a se cultiva şi setea de cunoaştere l-a dus pe om încă din cele mai vechi timpuri spre cercetarea lucrurilor, a naturii. Cunoaşterea pe cale orală era transmisă din generaţie în generaţie, cum ar fi sfaturile date copiilor de către părinţi, bătrâni, preoţi, cu privire la regulile de comportare, îndrumările date ucenicilor de către meşteri în procesul muncii, poveştile şi basmele, memorarea unor rugăciuni etc.

Conţinutul învăţământului a evoluat odată cu dezvoltarea societăţii, el fiind obligat să corespundă nevoilor acesteia.

Evoluţia învăţământului bihorean a început în anul 1374 când la Oradea, ia fiinţă prima şcoală în limba latină, iar la Beiuş în anul 1553, urmând ca în 1739, la Oradea să se înfiinţeze prima şcoală cu predare în limba română, iar în anul 1756 la Beiuş.

În judeţul Bihor, la începutul secolului al XVIII – lea, se nasc mai multe şcoli rurale, unde învăţătorii erau, de regulă preoţi sau dieci, şcoli care sunt declarate, în 1816, şcoli districturale, adică la ele erau afiliate mai multe sate din apropiere.

Şcolile care erau înfiinţate în Bihor erau împărţite în trei clase: clasa I, clasa II- a şi clasa III – a. Învăţătorii erau plătiţi în funcţie de categoria de clasa din care făceau parte, astfel încât celor din prima clasă li se asigurau 30 de cubule de porumb, 300 de porţii de fân, drept de păşunat pentru două vaci şi 80 de bani, celor din clasa a doua li se asigurau produse agricole ca şi celor din clasa întâi şi 60 de bani, iar celor din clasa a treia li se asigurau la fel, doar că aveau doar 50 de bani. Indiferent din ce categorie făceau parte, fiecare învăţător mai primea 12 m de lemne de foc, din care trebuia încălzită şi sala de învăţământ.

Un puternic focar de cultură pentru Depresiunea Beiuşului a fost şi Liceul Samuil Vulcan, înfiinţat de episcopul cu acelaşi nume în anul 1828. Această şcoală a fost creată, după cum spune şi inscripţia de pe frontispiciul acestui vechi liceu: „Iuventuti huius, provinciae” (Pentru tinerimea acestei provincii). Cultura românească răspândită prin această şcoală a devenit un bun comun pentru toţi, instruindu-se aici generaţii întregi de elevi care mai târziu au devenit oameni de nadejde ai României.

2. Oraşul Ştei

Depresiunea Beiuş este dens populată, satele sunt foarte apropiate unul de altul, întinzându-se până sub poalele munţilor; de asemenea sate este înconjurat şi oraşul Ştei. Pe şoseaua naţională DN-76, spre sud, la 2 km distanţă, oraşul se învecinează cu comuna Lunca. La est se află satul Seghişte, un vechi sediu preoţesc. Spre vest se găseşte satul Hotărel, aşezat pe valea cu acelaşi nume, la poalele Munţilor Codru-Moma. La nord-vestul hotarului Ştei, se află satele Ghighişeni şi Petrileni, iar spre nord-est se găseşte satul Valea de Jos, numit în trecut Valea Neagră. În imediata vecinătate Şteiului se găsesc două oraşe ale judeţului Bihor, Vaşcăul la 7 km distanţă şi Nucetul la 10 km.

Fig.nr.1 Harta Depresiunii Beiuşului

2. 1. Istoric

Şteiul de altă dată era, după spusele folcloristului Miron Pompiliu un sat mic şi într-o stare înapoiată "două rânduri de case ţărăneşti, mici cu acoperişuri ţuguiate, cele mai multe afumate; prin mijloc pe o şosea, sau cum îi mai zice drum de ţară, două case mai de seamă, a popii şi a unui om bogat." - Miron Pompiliu: „Scrisoarea întâi”. Într-adevăr vechiul sat se întinde pe lungimea de 1 km, denumit azi strada Miron Pompiliu, prezentând la mijlocul său o cotitură de 900. În această curbă unde era şi locul de adunare în momentele în care sătenii trebuiau să ia decizii în folosul obştesc, ori se întâlneau la horă (joc). Localnicii se numeau între ei: susani (de sus - cei dinspre Lunca) şi josani (din jos - cei dinspre Petrileni). În jurul satului se întindeau ogoarele sătenilor. Pe aceste zone agricole s-a construit începând cu anii 1952 oraşul de azi. Hotarul oraşului este străbătut de trei cursuri de apă: Crişul Negru, uneori revărsările lui au produs mari inundaţii, distrugând hectare întregi de pământ agricol, schimbându-şi adesea albia; Crişul Băiţa care izvorăşte de la Porţile Bihorului, avându-şi izvoarele în trei văi: Fleşcuţa, Hoanca Moţului şi Corlatul. Crişul Băiţa curge dinspre răsărit iar după ce intră în hotarul Şteiului se uneşte cu râul Sighiştel în nordul localităţii, ca apoi să se verse împreună în râul Crişul Negru, la hotarul oraşului, cu satul Ghighişeni.

În perioada 17 ianuarie 1958 - 18 aprilie 1989 a purtat numele de Dr. Petru Groza, între 18 aprilie 1989 şi 15 mai 1990 a purtat numele de Petru Groza după care a revenit la denumirea de Dr. Petru Groza. Din 20 Mai 1996 se numeşte Ştei.