Cultura Antreprenorială în Spațiul Universitar

1.Introducere

În acest început de secol, modul în care este organizată societatea suferă transformări radicale. Acestea se reflectă în primul rând în instituţiile sociale. Universitatea, una din instituţiile cele mai durabile ale civilizaţiei, se înscrie şi ea în acest proces de transformare, însă pentru ea schimbarea nu este o noutate. Universitatea nu a fost rigidă în decursul istoriei, ci s-a transformat permanent pentru a servi cât mai bine societăţii, în prezent, formele foarte variate sub care aceasta există, de la universitatea tradiţională până la cea virtuală, fiind doar ipostaze într-un lung şir de transformări.

James J. Duderstadt, profesor la Universitatea Michigan şi cunoscut autor în domeniul învăţământului superior , descrie aceste transformări ale universităţilor ca având loc în două forme: evoluţie şi revoluţie. Autorul descrie evoluţiile ca adaptări la mediul exterior, transformări ce au loc treptat în timp, ca răspuns la diversele influenţe venite din partea societăţii în care universităţile funcţionează. Revoluţiile în schimb, reprezintă transformări dramatice, radicale, care vizează nucleul axiologic al acestor instituţii, într-un timp relativ scurt. Revenind la transformările instituţiilor sociale în prezent, nu putem aprecia care din cele două modele ale schimbării sunt dominante. Cert este, că privind rezultatele acestor transformări până în prezent, constatăm că în domeniul învăţământului superior coexistă universităţi tradiţionale, universităţi care s-au adaptat mediului, precum şi instituţii cu totul noi, reinventate, născute ca răspuns la noile condiţii.

2.Pericolele şi oportunităţile noului mediu

Piaţa pe care funcţionează astăzi instituţiile de învăţământ superior se confruntă cu câteva tendinţe majore care pot reprezenta pericole sau oportunităţi în funcţie de modul în care respectivele instituţii găsesc de cuviinţă să le abordeze. O formă de a aborda aceste tendinţe este de a închide ochii şi a aştepta ca ele să dispară sau să-şi găsească singure soluţii. Prin analogie cu una din formele de adaptare ale bolnavului la viaţa de spital, vom putea spune că această abordare reprezintă o adaptare prin retragere, iar schimbările din mediu nu pot fi percepute decât ca pericole. O altă formă de abordare însă, este aceea de a căuta soluţii constructive noilor provocări, de a se adapta pieţei mai repede decât ceilalţi competitori, de a exploata caracterul de noutate al schimbărilor. Această abordare, o vom numi adaptare proactivă, antreprenorială, prin care pericolele se transformă în oportunităţi.

Principalele tendinţe pe care le vom descrie aici sunt masificarea învăţământului superior, declinul finanţărilor publice, creşterea diversităţii demografice şi socio-economice, cererea pentru o educaţie permanentă a adulţilor, dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor informaţionale şi globalizarea pieţei învăţământului superior.

Masificarea învăţământului superior. Evoluţia învăţământului superior în mod tradiţional elitist spre un învăţământ superior de masă reprezintă o reflectare a noilor dezvoltări tehnologice, a valorilor democratice, a cerinţelor noii societăţi bazate pe cunoaştere Dincolo de avantajul accesului publicului larg la educaţia superioară, acest fenomen pune o problemă majoră universităţilor şi colegiilor, mai ales în condiţiile în care această tendinţă se asociază cu o alta, care accentuează problemele puse de prima: declinul finanţării publice a universităţilor. Cum vor reuşi aceste instituţii să facă faţă unei populaţii masive de studenţi, în primul rând din punct de vedere financiar? Suportul financiar guvernamental nu mai este suficient nici măcar în ţările dezvoltate pentru a susţine educaţia unui număr atât de mare de studenţi. Provocarea adresată în acest context universităţilor şi colegiilor este de a găsi surse alternative de finanţare, în primul rând din sectorul privat, care să ofere fonduri de care instituţiile de învăţământ superior să dispună în mod liber, în funcţie de cerinţe. Este vorba despre acea direcţie de transformare pe care o menţionează Burton R. Clark referindu-se la modul în care universităţile se adaptează la cerinţele pieţei, şi anume existenţa unei baze diversificate de finanţare

Gestionarea unei populaţii tot mai largi de studenţi impune în spaţiul universitar un model de organizare împrumutat din sectorul privat, bazat pe eficienţă, amortizarea investiţiei, profit. Într-un articol relativ recent, N. Burbules pune în evidenţă patru semne ale introducerii modelului organizaţiilor private în instituţiile de învăţământ superior. Acestea sunt: asocierea poziţiilor administrative cu titluri împrumutate din sectorul privat (manager, director executiv etc.), adoptarea sistemului de management al calităţii din sectorul privat pentru a administra programele colegiilor şi universităţilor, noi strategii de alocare a bugetelor care recompensează antreprenoriatul universitar, un nou discurs care accentuează noţiuni precum “clienţi”, “servicii”, sau “sisteme de furnizare a educaţiei” şi corporatizarea crescândă a diviziunilor de cercetare din universitate, incluzând apropierea relaţiilor cu companiile private.